De ce trebuie să spunem NU?

Ticăloșia sistemului Soros - care a acaparat și sufocat România - a ajuns atât de mare încât acum plătesc peste tot pe unde se poate pentru propagandă. De exemplu, cineva mi-a atras atenția asupra unui reportaj cu unii care se întorceau din Coreea de Nord și mulțumeau bălos Europei „pentru că ne-a primit în interiorul ei”, recomandându-le tuturor să „aibă grijă ce votează”. Vomitiv de-a dreptul! Propaganda asta e atât de jegoasă și-o văd în atâtea locuri încât efectiv mi se face lehamite. În paralel, sursele care gândesc independent sunt catalogate pro-ruse și, conform unui ordin de-al covrigarului, în scurt timp vor fi cenzurate. Asta e „libertatea”, ăsta e „pro-europenismul”.

Dacă disecăm mai bine, înțelegem deplin care-i treaba. Societățile totalitare cu aparență democratică - așa cum e Europa - se bazează pe un sistem propagandistic uniform. În aparență sunt o multitudine de opinii. Însă toate converg în aceeași direcție. Totuși, vă întrebați de ce merg în aceeași direcție și nu o mai ia câte unul „pe laterală”. E simplu: dacă o iei pe laterală îți pierzi finanțarea. Și, dacă o continui tot așa, ori ajungi la mititica, ori ți se închide gura prin măsuri soft. 

Există un caz-școală, cel al jurnalistului german Udo Ulfkotte. Cât a stat „în sistem”, nici măcar nu era nevoie să-și scrie articolele! Acestea îi erau erau servite de CIA, iar el își punea doar semnătura. Tot Agenția se îngrijea ca Udo Ulfkotte să fie angajat la instituții de presă de primă mână, astfel încât vocea lui să conteze. O astfel de rețea de influenceri de primă mână este esențială pentru a putea să fie definit ceea ce numim mainstream-ul. Practic, prin intermediul rețelei de bază se creează curentul principal, astfel încât țuțerii să știe încotro trebuie să fluiere.

Nivelul al doilea este format din viermi, adică cei care mestecă informațiile mainstream, personalizându-le, dându-le „parfum specific”. Ei răspândesc mesajul în diverse segmente ale populației și sunt finanțați prin diverse burse, premii, granturi s.a.m.d. Scopul e simplu: fiecare agață câte un segment de populație pe care-l spală pe creier. 

Apoi vin așa-zișii artiști, cei din zona divertismentului, scriitorii, umoriștii etc. În funcție de segmentul pe care îl agață, și ei devin beneficiari de diverse stipendii. Și uite-așa, ajungi dependent de sistem. 

Totuși, de ce sunt toți atât de legați de un asemenea sistem și de ce n-o mai iau câte unii pe lateral? E extrem de simplu de înțeles. Modul parazitar în care trăiesc ei e unul facil și, chiar dacă nu le asigură bunăstarea, nu-i lasă să moară de foame. În cazul în care calci strâmb, încep să-ți scadă finanțările și, dacă nu te întorci pe calea cea bună, te ocolesc definitiv. Poți trăi din publicul tău? În general nu, deoarece omul e obișnuit să obțină circul pe gratis, doar asta îi asigură din plin sistemul. De ce să-l plătească pe unul care urlă împotrivă? Mai sunt și alții care urlă împotrivă, dar pe gratis. Cu unica diferență că acei aparent opozanți, de fapt tot în direcția mainstream trag, dar sunt meniți a-i agăța pe fraierii care trag să scape de propagandă.

În general, dacă te rupi de sistem și începi să scrii pe invers ți se limitează veniturile, se fac mișcări pentru a-ți contracta audiența, s.a.m.d. Dacă faci parte dintre grangurii importanți care trădează, atunci ai parte destinul lui Udo Ulfkotte.   

După cum lesne observați, statele totalitare aparent democratice se bazează pe o structură propagandistică impresionantă, flexibilă și deosebit de activă. Propagandiștii sistemului se comportă natural deoarece știu că mergând împreună cu valul își asigură pâinea. 

În dictaturile autoritare - gen Coreea de Nord - sistemul e mult mai rigid. Ca să ajungi în zona de propagandă trebuie să demonstrezi loialitate, să ai anumite calități și să urmezi niște șabloane prestabilite. Un sistem monolitic de acest tip, dincolo de faptul că e deosebit de greoi, mai consumă și-o groază de resurse de la buget și, în plus, are nevoie de un sistem coercitiv activ, care să-i suplinească hibele. 

Ca să înțelegeți, aici e vorba de două modele de lume, pe care vi le-am tot prezentat: „Minunata lume nouă”, în cazul „democrației” occidentale vs „1984” în cazul „democrațiilor populare” mai mult sau mai puțin similare celei din Coreea de Nord. Marea noastră problemă este că ne tot menținem în dilema legată de alegerea unuia dintre cele două sisteme. Aici e capcana șobolanului în care cădem cu grație. 

De fapt, pentru orice om normal care înțelege situația reală, răspunsul este NU! Nu, n-ai de ce să faci o falsă alegere întrucât, în realitate, te afli în același punct. Și una și cealaltă sunt tiranii, doar mascate de ideologii diferite. Și una și cealaltă au „argumente” împotriva adversarului, dar niciuna nu duce raționamentul până la capăt întrucât, dacă ar face-o, s-ar ajunge la răspunsul firesc, anume NU. 

Ambele sisteme se bazează pe propagandă și coerciție, ambele sisteme maschează adevărata structură de putere și ambele sisteme distorsionează teribil viața omului. Diferența e că, în timp ce unul duce chinul la paroxism, celălalt duce confortul la același paroxism. Omul normal ar trebui să înțeleagă că niciuna dintre situații nu e bună întrucât niciuna nu lasă viața să se dezvolte liber. Mai mult, cetățenii fiecăruia dintre cele două sisteme ar trebui să conștientizeze că imensul sistem de propagandă și coerciție se face cu ajutorul banilor lor. Astfel, viața ajunge să le fie influențată negativ prin propriile lor forțe. În ambele sisteme omul e asemenea boului care trage să fugă, dar dacă se îndepărtează prea mult, funia de care e legat îl sugrumă. Diferența e că în cazul unora funia e mătase, frumos colorată și vândută ca accesoriu obligatoriu și la modă, în timp ce în cazul celorlalți nu e funie, ci lanț. 

Iată așadar adevărul gol goluț: când vă sperie unii că puteți ajunge precum Coreea de Nord, gândiți-vă că tirania pe care-o trăim cu UE este similară, dar doar mai frumos marketată. În mod normal trebuie spus un NU hotărât ambelor sisteme. Și ce pui în loc? - vor întreba unii isteți. E simplu: un sistem fără propagandă, fără coerciție pentru opinii și care să pedepsească exemplar orice tentativă tiranică. Este posibil așa ceva? Evident că da, dar într-un asemenea sistem nu e simplu, întrucât omul trebuie să devină autonom. Paraziții trebuie lăsați să moară, nu să fie promovați ca „formatori de opinie”. Ce opinie poate forma un neica nimeni care n-a făcut nimic altceva pe lumea asta în afara mâncatului de rahat?

Rețineți însă că, înainte de orice altă discuție, trebuie făcut pasul decisiv, iar acest pas înseamnă a spune NU atât sistemului vestic, dar și celui estic. E esențial și, mai mult, posibil acum când toți gâfâie. În mod evident nu trebuie să mulțumesc Europei că mă parazitează, dar nici să invit pe altcineva să mă paraziteze. Drumul drept e cel pe care ni-l croim singuri. Asta trebuie înțeles!