Batranul (macroeconomist) si marea (dilema) - 1

N-aş fi vrut să fac referire la acea discuţie pe care am avut-o cu personajul, dar cum lucrurile se îndreaptă încet încet către ceea ce spuneam cu ceva timp în urmă, mă văd nevoit să intervin şi să-mi dau cu părerea în ceea ce priveşte marea dilemă. A cui? Vom vedea în continuare.

Pe la începutul lunii ianuarie spuneam că există o presiune politică pentru întărirea leului. Aceasta pentru a se putea relua avântul consumist si, automat să asistăm la o îmbunătăţire a percepţiei. Într-adevăr, pentru un politician această reţetă reprezintă cea mai facilă rezolvare a problemelor. Faci euro mic şi automat importurile devin mai ieftine, iar omului i se pare că treburile încep să meargă. Din păcate, această viziune şi-a găsit un susţinător în Isărescu, dar de pe alte poziţii. Din punctul său de vedere, deficitul de cont curent înseamnă un nivel de trai mai bun, în timp ce excedentul echivalează cu sărăcia. Este o percepţie care-i vine din perioada anilor 80, atunci când Ceauşescu a decis să-şi plătească datoria externă, iar pentru aceasta s-a mers pe ideea tâmpită a achiziţionării de valută cu orice preţ. Într-adevăr, populaţia a suferit şi în final s-a ajuns la o distrugere a economiei din cauza lipse investiţiilor. Acela însă a fost un mod rudimentar de acţiune şi gândire, care nu a ţinut cont de nimic. Acum trăim alte realităţi şi provocări, graniţele sunt deschise, nu mai există taxe vamale şi regulile sunt cu totul altele. Capcana este reprezentată de simplificarea modalităţilor de simulare a bunăstării. Un curs mic îţi asigură o grămadă de produse ieftine pe care trebuie doar să le comanzi. De asemenea, combinaţia curs stabil/dobândă mare atrage fonduri care nu fac altceva decât să mimeze lichiditatea. Lucrurile par a funcţiona bine, mai ales pe hârtie.

Acestei logici a cifrelor i se opune însă o logică a economiei reale. Într-adevăr, observăm o piaţă monetară febrilă şi destul de lichidă(nu trebuie să uităm că această lichiditate este susţinută cu injecţii punctuale). Însă marele pericol este reprezentat de un lucru pe care-l ştie toată lumea: fondurile care acum intră(atenţie, nu sunt atât de mari pe cât se spune) au bunul obicei de a fugi fix atunci când ai cea mai mare nevoie de ele. S-a mai întâmplat asta, dar văd că acest joc periculos place unora. Banii aceştia nu se văd în economia reală unde blocajul financiar generat de stat se întinde ca un cancer, iar produsele autohtone nu sunt competitive. De ce credeţi că pământul e nemuncit? Doar pentru că este fărâmiţat? Nu cred în această teorie. Este vorba de competitivitate şi despre cum se ajunge ca o roşie din Turcia sau o vânătă din Olanda să fie mai optime pentru consumatorul autohton. Acelaşi lucru se observă la aproape orice produs, iar ceea ce este mai grav este că observăm o penalizare a consumatorului care se îndreaptă către produse autohtone. Practic, un asemenea comportament nu face altceva decât să subvenţioneze prin curs produsele importate. Aceasta echivalează cu tăierea crengii pe care stăm. Într-adevăr, e cel mai simplu mod de a găsi lemne de foc, dar consecinţa imediată este căderea liberă.

Deocamdată mă opresc aici, iar mâine vom vedea cum influenţează această viziune aderarea la moneda unică şi care sunt posibilele consecinţe.

P.S. Nu am spus nimic despre rezervă deoarece suspectez că raportul pe ianuarie corectează cosmetizări de la sfârşitul anului trecut. În această logică, mă aştept să constatăm o scădere mult mai mare în luna februarie care va fi acoperită de intrările aşteptate.