Brexit?

„A trebuit să moară oameni ...” spunea semi-agramatul nostru preşedinte într-un moment ciudat al istoriei noastre recente. Iată că în contextul referendumului pentru ieşirea Marii Britanii din UE tocmai s-a întâmplat tragedia. Şi, pentru a nu amâna discuţia, vă voi spune încă de la început că, fără a fi vreun conspiraţionist înfocat, consider uciderea lui Jo Cox un act programatic al propagadei pro UE. Sună ciudat?

Aşa cum am spus şi pe facebook, e vorba de o strategie clasică de poziţionare: de-acum înainte cei care sunt în tabăra pro-UE vor fi „cei buni, victimele”, iar cei anti-UE „brutele fără sufleu, ucigaşii celor nevinovaţi”. Este atât de limpede, atât de transparent încât n-are sens să mai insist.

La o zi de la crimă au apărut pe piaţă sondaje care arătau un „curios” avans al taberei anti-UE, adică un comportament ciudat al publicului. Cum e posibil să crească „tabăra neagră” în condiţiile în care răii sunt ceilalţi? E normal, absolut normal. Aşa se întâmplă de fiecare dată când faci un scenariu cu iz de realism: eşti obligat să bagi puţin suspans, să gâdili sentimentele adânci ale pulimii. Prostimea adoră să-l vadă îngrijorat pe Soros, acest reptiloid tectonic, să observe live cum birocraţilor de le UE le tremură cururile pe scaunele devenite deja neîncăpătoare. E fascinant să vezi cum raportul de forţe în sondajele de ultim moment „e pe-acolo”.

Scenarii similare s-au tot văzut, iar ultimul experiment a fost cel cu Scoţia. Păi nu tremura coana Ioropa de grija scoţienilor care, odată ieşiţi din Englitera s-ar fi văzut, vorba lu' Vanghele, ejaculaţi din „Uniunea a mare”? Emoţiile puternice, speranţa care se zbate până-n ultimul moment sunt elemente esenţiale ale unui spectacol de succes. Ce dacă s-a mai jucat de-atâtea ori după acelaşi scenariu? Se poate repeta la infinit. Prostimea nu doar că suportă, ci abia aşteaptă identica punere în scenă!

Iată-i pe toţi aliniaţi la spectacolul care tocmai începe. Beckham declară că va vota pentru rămânere. Soros şi Rotschild scriu editoriale lacrimogene în ziarele britanice. Asasinul lirei devine cel care susţine salvarea lirei prin previzibila sa moarte definitivă. Rotschild povesteşte despre ceea ce e mai bine pentru „ţara noastră”: diluţia în masa amorfă a Uniunii Europene. Frumos sau ce?

N-are sens să continuăm. Trebuie doar să dăm un search şi vom afla câte şi mai câte. Este mult mai productiv să mergem pe scenariul alternativ. Să presupunem că tabăra anti va câştiga referendumul. Şi? În principal mai nimic. Referendumul e o consultare, nu are absolut nimic imperativ în el. Cu siguranţă, în Anglia nu e ca în România unde o majoritate covârşitoare de 90% a fost călcată în picioare de un preşedinte beţiv şi de un ambasador prostovan şi ticălos. Nu, acolo nu se trece aşa uşor peste. Dar, până la urmă, Parlamentul trebuie să facă ceva. Ce poate face? Temporizează. Anglia ia cunoştinţă cu „efectele negative”, cu scăderea lirei şi, în acest fel, treaba e rezolvată. Prostovanul de la talpa ţării înţelege că binefacerea trece prin stomac. Astfel încât, la o nouă consultare va şti exact cum să voteze. Vi se pare exagerat? Nu e oare UE campioana referendumurilor „până iese ce trebuie”? Cum a fost cu constituţia europeană? Remember?

Să mergem, totuşi, mai departe. Să presupunem că Parlamentul britanic înţelege exact ceea ce i se transmite şi pune în aplicare dorinţa poporului. La urma urmei, e un gest de normalitate. Ce se va întâmpla? Pe termen scurt, jale. Economia insulei va avea teribil de suferit. Va trece o perioadă grea în care totul va trebui să se reaşeze în vechile poziţii. E greu, dar nu imposibil. Victime? Grămadă! Probabil vom vedea devalorizări ale lirei(nu atât de dezastruoase precum susţin interesaţii), creştere de şomaj şi ceva valuri de falimente. E normal. Tot ceea ce lucrează cu Uniunea Europeană va fi zguduit. Este vorba de un dezastru? Pe termen scurt DA.

Pe termen mediu însă, lucrurile se schimbă. Următorul candidat la părăsirea uniunii ar putea fi Spania. Sau o Italie renăscută. Nu vă gândiţi la cozile de topor ale CIA-NSA grupate acum în agentura „Cinque Stelle”. Nu! Alte forţe, cu adevărat naţionale ar putea scoate Italia. Şi, treptat, valul centrifug i-ar cuprinde pe toţi. Ar fi singura cale pentru ca un continent întreg să iasă din schizofrenia politico-economică în care a fost cufundat.

Să ne înţelegem: continentul european trece printr-o criză similară celei din Al Doilea Război Mondial, atunci când o Germanie agresivă ameninţa să închită întreaga Europă şi să-i şteargă definitiv identitatea. În prezent, aceeaşi Germanie a ajuns să manipuleze pe cale paşnică ceea ce se numeşte Europa Unită printr-un joc ciudat a cărui miză o reprezintă, în final, vasalitatea deplină a continentului faţă de SUA. O alianţă ciudată a celor doi foşti adversari din Război a transformat pentru a doua oară Europa într-o lume ameninţată cu pierderea propriei identităţi, cu ştergerea şi transformarea sa într-o imensă formă fără fond.

În acest context se cere un sacrificiu aproape ritualic. Aşa cum în Război Anglia şi-a sacrificat practic totul în numele libertăţii, acum e pusă - ca o ironie a istoriei - în faţa unor evenimente similare. Ce va alege ea: liniştea iluzorie care, în final se va termina într-o diluare a identităţii, o sclavagizare economică  treptată şi o linişte mormântală sau sacrificiul de moment în numele revenirii la normalitate? E greude spus. Cunoscund interesele din spatele scenei pot paria fără probleme pe scenariul unui vot pentru rămânerea Angliei în Uniunea Europeană. Există însă o mică speranţă că se va produce acea scânteie magică. E mică, poate e chiar iluzorie, dar până când nu trec evenimentele e bine să n-o ignorăm. Nu pariem nimic pe ea. Putem însă să aşteptăm să vedem dacă mai există minuni.