Marea luptă

Un băiat de la „Project Veritas” intră în maţele giganţilor media din SUA pentru a investiga care-i treaba cu infruenţa rusă asupra lui Trump. Ceea ce a iesit, filmat cu camera ascunsă, este de râsul curcilor. Viermii care mişună prin instituţiile media americane sunt cu toţii conştienţi că întreaga „afacere Rusia” e doar o făcătură şi că singura realitate în toată povestea asta este forţa repetiţiei.

E demonstrat în psihologie că atunci când îi repeţi cuiva, pe mai multe canale, aceeaşi aberaţie, indiferent cât de gogonată ar fi, aceasta capătă la un moment-dat o valoare de adevăr. Un alt experiment(oarecum legat de cel anterior prezentat) este cel lui Serge Moscovici, în care se demonstrează cum o minoritate gălăgioasă şi unită reuşeşte să influenţeze majoritatea chiar şi atunci când susţine opinii clar aberante.

Lecţia de viaţă

Ion avea o casă frumoasă şi o curte mare. Trăia din agricultură: legumele din grădină, grâul de pe câmp, mai un porc, mai o găină s.a.m.d. N-o ducea rău, dar nici bine.

Într-o bună zi la poarta casei bate un roşcovan jovial care vorbeşte cam stâlcit. Se prezintă, îi spune poveşti, îi vorbeşte despre cum trăiesc alţii şi, la final îi zice care-i treaba:

- Domnule Ion, eu am venit să-ţi spun c-a dat norocul peste dumneata. Prin satelit am constatat că fix sub casa ta este o imensă pungă de petrol.

Epicentrul sirian

Doborârea unui avion al armatei siriene de către americani este scânteia care lipsea în declanşarea unui mega conflict global. Motivul real al doborârii avionului a fost determinat de marşul prea rapid spre victorie al armatei siriene. Mesajul transmis de americani a fost: „mai temperat, băieţi, trebuie să mai stăm ceva vreme pe-aici!”.

De data aceasta însă, răspunsul Rusiei a fost unul pe măsură: prin intermediul oficialilor militari de nivel înalt s-au deunţat toate înţelegerile de până acum, s-au condamnat vehement acţiunile americane în Siria şi a fost lansat public un avertisment conform căruia avioanele americane au devenit oficial ţinte ale Rusiei în Siria. Mai pe şleau spus, este o declaraţie de război.

Armate si bani

Mă uit cu atenţie la noile tehnologii militare dezvăluite, prin perdele intenţionat lăsate crăpate. La ruşi e suspect modul în care dezvoltă tehnologii militare avansate cu scopul de a le vinde. Niciodată până acum ruşii n-au fost atât de interesaţi în monetizarea propriei tehnologii militare. Mai mult, în situaţia de alertă în care se află, cu Occidentul mai aproape ca niciodată de Moscova, lucrurile par de-a dreptul stranii.

A luat-o razna Putin? Unii argumentează că, de fapt, respectivele arme sunt vândute ţărilor care au acelaşi scop, anume contracararea SUA. De exemplu China. Însă, aceiaşi observatori uită că, la rândul lor, între China şi Rusia există controverse cel puţin de natură diplomatică. În aceste condiţii de ce-ai da tehnologia ta de vârf? Un răspuns mai logic ar fi acela că, în realitate, ceea ce vând ruşii nu e tehnologie de vârf. Există într-adevăr foarte multe voci care vorbesc despre noile dezvoltări militare ţinute extrem de ascunse. Cineva îmi şoptea că încă nu se ştie cum a ajuns întregul echipament militar rusesc în Siria. Acolo, practic peste noapte, americanii au descoperit din satelit cum răsar avioane şi alte echipamente militare avansate. Cum au fost ele deplasate? Să duci un avion fără să fii identificat e totuşi complicat. Să transporţi însă o întreagă bază fără să fii văzut e cu adevărat o performanţă.

Azi în Franţa, mâine-n toată lumea

Ceea ce se întâmplă acum în Franţa ar trebui să ne dea de gândit. Macron, o coadă de topor numită de nefasta alianţă a multinaţionalelor cu serviciile secrete, este pe cale să „revoluţioneze” Occidentul.

Lucruri pe care noi le-am văzut la alegerile din 1946, cele organizate sub atenta coordonare a Moscovei, sunt, la ora actuală, evenimente în plină desfăşurare în Franţa. Macron, un nimeni venit de nicăieri, a luat faţa tuturor celorlalţi participanţi la prezidenţiale, câştigând fără drept de apel. Cum a făcut asta? Cu ajutorul contracandidaţilor săi care, parcă mânaţi de nebunie, s-au autosabotat penibil. A mai fost, desigur, şi „personificarea răului absolut Le Pen”, menită a induce în mentalul colectiv ameninţarea unei distrugeri iminente a Franţei. Astfel faci posibilă apariţia proştilor eroici, a luptătorilor de mucava, bucuroşi că sunt „anti-sistem”, dar ştiindu-se protejaţi în spate de sistem. De altfel acesta este noul model al revoluţionarului: tembelul pe care-l scoţi teleghidat acolo unde ai nevoie, bucuros că prin urletul animalic pe care-l scoate influenţează naţia şi convins că râgâielile sale anti-sistem sunt corecte deoarece întreaga presă, întreaga corectitudine politică şi, de ce nu, întreaga „lume civilizată” e de partea sa.

Învăţământ şi reformă

Sistemul de învăţământ comunist avea un ciclu primar, unul gimnazial, două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi către şcoli profesionale, un BAC (ceva mai puţin important în logica acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate. Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general, fără mare importanţă. Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?”.

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere(probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de genul „elevi stresaţi”, „materie prea concentrată” sau „manuale lipsite de creativitate” s-au dovedit a fi simple imbecilităţi.

Majoritate şi minorităţi

De când există omenirea, legile au fost făcute prin consensul majorităţii. Deciziile, mişcările strategice, regulile de funcţionare, toate s-au făcut prin acordul majorităţii populaţiei. Şi este de bun simţ să se întâmple aşa deoarece o societate este a celor mulţi, a celor care se simt aparţinând ei.

Desigur, în fiecare societate au existat şi există minorităţi. De când e lumea minoritatea a trăit în umbra majorităţii şi s-a manifestat astfel încât să nu deranjeze majoritatea. Este în firea lucrurilor să se întâmple aşa.