Dilema Colectiv şi noua lume

Încă din momentul în care incendiul de la Colectiv a scos primele cadavre în stradă am spus că e o făcătură ocultă. Era o lucrătură cât se poate de limpede, cu o reţetă atent studiată.

Incendii în cluburi s-au petrecut cam peste tot în lume. Ba un dement pune benzină şi blochează ieşirea(New York, 1990), ba altul îşi aprinde ţigara cu un ziar pe care-l aruncă, în flăcări, sub propria-i canapea(Fuxin, 1994), etc. Există însă un incendiu tras la indigo cu cel de la Colectiv. La Station Warwick din Rhode Island, în 2003, artificiile au aprins spuma inflamabilă din interiorul clubului provocând moartea a 100 de persoane şi rănirea altor 200. E o reţetă identică celei de la Colectiv.

Spectrul crizei

În 26 ianuarie şi 21 septembrie a.c. avem pe graficul DOW două vârfuri care formează un double top de toată frumuseţea. E o formaţiune care anunţă sosirea furtunii perfecte. Absolut toate activele sunt „super-mega”(sic!) evaluate, dobânzile anemice, iar dezechilibrele structurale mai mari decât oricând în istorie. Ce se întâmplă?

Grupul infracţional şi adevărata corupţie

Imediat ce Plăvanul cel inutil a câştigat alegerile, „pă sistem”, Livia Stanciu l-a achitat în procesul care, ce să vezi?, ajunsese la ICCJ. După ce Livia Stanciu a şters-o de la ICCJ, acelaşi Plăvan inutil a teleportat-o la Curtea Constituţională. Iată un rahat în faţa căruia poţi exclama: „Curat murdar, monşer!”. 

Dacă ar fi fost vorba doar de-atât, n-ar fi fost nimic. Numai că, în mandatul moluştei naţionale s-au mai întâmplat câteva tărăşenii. Cum ar fi, spre exemplu, debarcarea Procurorului General Niţu, prin intermediul uneltei Kovesi, şi ea, întâmplător, tot din Sibiu. Şi, tot întâmplător, ea deschidea dosare penale in draci în campania electorală împotriva „corupţilor”, adică a ălora care-l concurau pe pllăvan. La Niţu a fost un dosar cu cântec, în urmă căruia „inculpatul” şi-a dat demisia şi la care acum, după atâta amar de vreme, se dă achitare pe motivul că „fapta nu există”. În locul lui Niţu, securista Prună l-a numit pe repede-înainte, pe fosila Loazărică, un fel de Moş Tăgârţă adus de la Alba Iulia. Nu s-a ştiut mult timp ce anume l-a făcut pe „odiosul sistem” să-l scoată pe acest întunericit la lumină. Unii spuneau că relaţia cu Iohannis, alţii că aia cu Sfânta Securitate. Cu ochii ăia limpezi prin care - asemeni blondelor din bancuri - se poate zări „Space: the final frontier”, Loazărică a negat că l-ar cunoaşte pe Plăvan sau că s-ar fi amestecat în mizeria cu protocoalele. Mulţi l-au crezut, doar era un bătrânel cu părul alb. Chiar dacă avea el faţa aia mai de prostovan, cum să nu-l crezi când te priveşte cu ochii ăia goi şi-ţi declara fără nicio grimasă toate aceste năstruşnicii?

Republica ascultărilor

Am ascultat înregistrările halucinante puse la dosarul Anei Maria Pătru ca probe „secrete”, la care aveau acces doar judecătorii conform unui ticălos protocol de colaborare cu SRI. În timp ce stenogramele vorbeau despre trafic de influenţă, şpăgi şi alte „nimicuri”, înregistrările erau cele ale unor camionagii discutând despre lichidul care fierbe-n borcan, despre salarii, tahografe s.a.m.d.

Lumea în care trăiţi

De ani buni, în Yemen, o naţiune întreagă e demolată din cauza intereselor saudite. Rebelii care luptă acolo realmente desculţi, încearcă disperaţi să-şi elibereze teritoriul şi să-şi apere tradiţiile. În afară de Arabia Saudită, în războiul din Yemen participă şi Marocul, Iordania, Egiptul, Sudanul şi Pakistanul. Cu siguranţă că lucrurile nu-s în regulă de nicio parte, că războiul degenerează şi produce adevărate calamităţi umanitare. Nu-i totuşi ciudat că media nu alocă decât resurse infime unor relatări de-acolo, în condiţiile în care avem de-a face cu adevărate tragedii? N-a spus nimeni mai nimic despre blocada care a condus la moartea a sute sau mii de oameni, despre atacurile asupra civililor. N-avem brave organizaţii pentru protecţia drepturilor omului acolo, n-avem „observatori civili” aşa cum avem în Siria, n-avem decât un imens gol informaţional. De ce? Pentru că aşa merg lucrurile.

Cum a pierdut America totul?

Spuneam într-o postare anterioară că, dincolo de provocările externe, America este provocată intern, dărâmată de o lipsă de coeziune care se vede la orice pas. Întrebarea pe care şi-o pune orice observator cât de cât raţional este „cum de a fost posibil?”. America tuturor cetăţenilor săi, ţara care-ţi dădea voie să visezi, casa idealiştilor lumii acesteia, tocmai ea să se transforme într-o casă de nebuni? E chiar mai mult decât atât.

Războiul Americii

China tocmai ce şi-a desăvârşit triada nucleară. După rachetele cu rază lungă de acţiune şi submarinele nucleare, China inaugurează bombardierul Hong-20. Am fost curios să aflu detalii despre el, motiv pentru care am căutat informaţii pe forumurile militare americane. Nu de alta, dar e bine să te informezi de la adversar, chiar dacă asta înseamnă să înghiţi mult rahat servit pe-acolo. Ceea ce am remarcat, în special pe forumurile veteranilor, este că noul bombardier chinezesc este considerat o armă redutabilă, care demonstrează că, din acest moment, China este la egalitate tehnologică cu marile puteri. Dacă până acum China era considerată puternică strict ca urmare a deţinerii arsenalului nuclear, în prezent este considerată o putere egală pe toate suprafeţele de luptă.

Trădarea e în toate

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe buletinele de vot, că PSD a şi introdus pe repede înainte legea parteneriatului civil. Ca să înţelegeţi bine cam cât de legaţi de familia tradiţională au fost blatiştii noştri , aflaţi că legea introdusă este lucrată de organizaţiile LGBT, fiind practic primul pas către înlocuirea codului civil.

Noua politică

Udo Bullman, şeful socialiştilor europeni - grup din care face parte PSD - a fost primul care a aplaudat eşecul referendumului. Mai mult, a spus că, în cazul în care s-ar fi realizat cvorumul, ne-am fi întors în timp. Şi, desigur, le-a trasat sarcini în direcţia adoptării parteneriatului civil. Iată un nou blat de care se pune pe repede înainte: ALDE, PSD, PNL, USR, UDMR, PMP, toţi vor parteneriat. Plăvanul, cel care a calificat iniţiativa Coaliţiei pentru Familie drept extremism religios, şi el vrea parteneriat. Sau poate, cine ştie, vrea să se treacă direct la căsătoria homosexuală. Desigur, golănia se întâmplă în ciuda faptului că niciunul nu a şoptit o vorbă despre asta în campania electorală.

La cald

O să încep cu o veste bună: în ţara asta sunt aproximativ 4 milioane de oameni cu capul pe umeri. Nu mă îndoiam, dar speram din tot sufletul ca numărul lor să fie mai mare. N-a fost să fie. Asta e, 4 milioane din aproximativ 15 milioane, numărul real al celor cu drept de vot.  Restul masei electorale este formată dintr-o minoritate de aproximativ 4%-7% de tefelişti şi o imensă masă de prostovani, de imbecili manipulabili, imposibil de înţeles şi cărora ar trebui să le fie luat dreptul la vot. Nu ştiu cum s-ar putea face asta, dar pentru aceste moluşte instinctuale şi manipulabile democraţia nu este o opţiune.

Ultima carte, ultima şansă

Azi e ultima noastră şansă: putem să facem istorie sau să cădem, ca atâtea alte ori, sub istorie. Până acum ne-am lamentat că am fost în bătaia vântului, că jocurile majore au fost făcute peste capetele noastre considerate mereu insignifiante. Acum este pentru prima şi ultima dată în istorie când ni se oferă posibilitatea să ne trasăm singuri destinul.

Despre ce sunt toate aceste „minuni”?

Vă propun un lucru simplu: uitaţi-vă atent la feţele celor care propun toate aberaţiile prezentului. Priviţi-i pe cei care vă spun să staţi acasă, studiaţi-le figura şi gesturile. Vă plac, vi se par a fi persoane agreabile? Repet: priviţi-i fără să-i ascultaţi. Doar uitaţi-vă la ei şi intuiţia vă va spune că ceva nu e în regulă.

Acum să trecem la pasul doi: discursul lor. Ce-ţi spun ei? Că globalismul e bun, astfel încât trebuie să se termine cu statele naţionale, că nu e OK să intervii brutal în viaţa oamenilor şi de-aceea referendumul pentru familie nu e bun s.a.m.d.

Fii partizan!

Ţi se spune pe un ton acuzator că trebuie să munceşti ca să trăieşti. Şi tu taci, stai umil în colţul tău dându-i dreptate celui care-ţi face rechizitoriul. Asta în ciuda faptului că munceşti de-ţi sar capacele pentru un salariu de doi bani.

Ţi se spune că trebuie să te modernizezi şi, din nou, bag capul în pământ de ruşine. Aşa e, trebuie să mă modernizez, îţi zici, privind ruşinat la starea crâncenă a infrastructurii. Asta în ciuda faptului că cel care-ţi zice e şi cel care sabotează orice proiect de modernizare a ţării.

Importul ideologic

Pe la începutul secolului XX, Imperiul Otoman - acest uriaş cu picioare de lut - continua să mai existe şi, cel puţin în scripte, ocupa cea mai mare parte a coastelor Mediteranei, întinzându-se din Europa până la Golful Persic şi din actuala Georgie până la ceea ce-a mai rămas azi din teritoriul Libiei. Cu toate acestea, „uriaşul” era parazitat din interior de „partenerii” europeni, transformaţi în consilieri pe diverse probleme. În fapt, europenii erau un adevărat stat paralel, înlocuind treptat autoritatea sultanului. Începuse era hegemoniei care spulbera efectiv vechile metode de conducere.

Imperiul Otoman este un fenomen în sine: o construcţie statală care s-a întins pe şase secole şi care n-a cucerit Europa doar din cauza plictisului unui sultan care, simţind că vine iarna, s-a hotărât să se întoarcă la căldura haremului de-acasă. Acest colos de temut, în faţa căruia a tremurat toată creştinătatea, s-a stins banal, fără să fi pierdut vreun război major, sub presiunea unor evenimente ceva mai puţin cunoscute, dar extrem de util de înţeles pentru noi.