Spectrul crizei

În 26 ianuarie şi 21 septembrie a.c. avem pe graficul DOW două vârfuri care formează un double top de toată frumuseţea. E o formaţiune care anunţă sosirea furtunii perfecte. Absolut toate activele sunt „super-mega”(sic!) evaluate, dobânzile anemice, iar dezechilibrele structurale mai mari decât oricând în istorie. Ce se întâmplă?

Nimic, aş putea spune. Din când în când realitatea ne bate la uşă şi ţine doar de noi dacă o acceptăm sau nu. Cam asta se întâmplă acum. Trump acuză FED-ul, dar FED-ul are dreptatea proprie. Cei de-acolo ştiu că vine furtuna şi nu vor să fie prinşi cu chiloţii-n vine, precum surata europeană. De-aia au mărit pe repede-înainte dobânzile. Strict pentru a avea gloanţe pe ţeavă atunci când va începe nebunia. De partea cealaltă, europenii sunt ori mai proşti, ori mai inconştienţi, ori şi-au dat seama că totul e în zadar. 60% din PIB, suficient pentru a face faţă unei crize majore. Mai ales că propriul sistem bancar e varză şi vor trebui pompaţi bani sănătoşi acolo. Dar, cel puţin, nemţii se pregătesc intens.

Francezii şi-o vor lua din plin. Deja sunt vasalii nemţilor, economia le e praf, iar în eventualitatea unei furtuni vor trebui să accepte realitatea aşa cum e ea: o uniune franco-germană cu capitala la Berlin. Celelalte ţări au la îndemână atât explozibilul cât şi cheile de rezolvare. Italienii s-au prins de jocul nemţilor şi vor să ducă gradul propriu de îndatorare la nivele inimaginabile. Motivul e simplu: dacă tot au nevoie nemţii de pieţe de desfacere, cel puţin să se facă petrecerea cât mai mare. Iar când lucrurile deja vor deveni absolut inacceptabil de nesustenabile, ori îşi vor pune taşca la spinare şi vor ieşi din „Clubul” European, ori vor intra în incapacitate de plată cu consecinţele cunoscute.

În Asia, China are dezechilibre fantastice, suferind încă de chinurile facerii primei economii mondiale. În mod normal, la ratele ameţitoare de dezvoltare ale ţării, dezechilibrele sunt inerente, dar la fel de inerentă e şi scăparea lor de sub control. Astfel încât e posibil ca marea criză a mileniului actual să fie pornită, sau adâncită la extrem, de-aici.

Despre Japonia nu prea avem mare lucru de spus. Nivelul datoriei externe este deja unul ţinând ai mult de imaginar, nivel la care visează şi Italia. Însă, spre deosebire de Italia, Japonia îşi poate reechilibra destul de rapid structura economiei, în ciuda datoriei imense. Există însă aici un mare semn de întrebare care se referă la imbecilizarea populaţiei. Importul masiv de cultură americană a fragilizat la nivel extrem poporul japonez. Societatea e puternic atomizată, iar vechile valori sunt de mult uitate. Această realitate s-ar putea să joace Japoniei un renghi teribil.

Ceea ce putem observa cu ochiul liber este că, peste tot în lume, cu mici excepţii, statele sunt supra îndatorate. De asemenea, Băncile Centrale au dobânzile la minime istorice pentru a stimula iluzia pe care unii o numesc economie. Băncile comerciale n-au sărit peste şocul ultimei crize decât din punctul de vedere al imaginii. În contabilităţile lor se regăsesc toate acele cifre înfiorătoare ale ultimei crize, dar ceva mai bine mascate.

Punând cap la cap ce putem observa? Că furtuna care va veni va fi una extremă. Niciodată în istorie statele nu au fost atât de lipsite de arme pentru contracararea crizei. Astfel încât, ceea ce a început cu o criză de încredere(repatrierea aurului făcută de către statele conştiente), urmată de o criză comercială(ceea ce vedem acum) va continua cu o explozie la scară mondială pe mai multe paliere: în primul rând o cădere masivă a preţului activelor, apoi o deteriorare dezastruoasă a proprietăţii pe fondul taxării excesive(va fi singurul loc de unde statele vor mai putea scoate bani), urmată de un dezastru financiar pur. Băncile îşi vor vedea structura garanţiilor deteriorate, rău platnicii se vor înmulţi ca puricii, în timp ce deponenţii vor fi împiedicaţi, prin măsuri birocratice, să-şi ridice banii. Sunteţi pregătiţi?