Europa și economia ei

Hai să fim verzi, așa că vom începe din Franța. Ați auzit de „Proiectul Carbon”, mai precis „gigafabrica” de panouri solare de la Fos-sur-Mer(lângă Marsilia)? A fost considerat simbolul suveranității franceze în domeniul energiei verzi. Cu toate acestea, cred că nu știți povestea!

1.5 miliarde de euro investiție inițială, 45 de hectare dimensiunea facilității și o producție anuală de 10 milioane de panouri solare. Proiectul aducea 3000 de locuri de muncă directe, având un impact deosebit asupra zonei. Totul minunat. Doar că „simbolul” a murit înainte de ridicarea sediului. Chiar dacă se obținuseră autorizațiile de construcție, compania a anunțat brutal abandonul definitiv al proiectului. 

Cum e totuși posibil ca un astfel de proiect să se prăbușească într-un mod atât de banal, prin retragerea investitorilor? Totuși, Europa este „farul călăuzitor” în domeniul așa-ziselor „energii verzi”. Proiectul de la Fos-sur-Mer era coloana vertebrală a „decarbonizării” Hexagonului. De ce s-a prăbușit? 

Aparent a fost vorba de un vid legislativ care ar fi trebuit să oblige cumpărătorii de panouri fotovoltaice din UE să cumpere doar produse europene. Adică să blocheze orice import. Culmea, un astfel de act nu s-a dat din cauză că, în final, ar fi condus la ... oprirea adopției panourilor solare întrucât mai e un element care trebuie luat în calcul.

Un modul fotovoltaic produs în Europa costă cam 25,5-40 de cenți pe watt, în timp ce un panou similar livrat de China în Europa se vinde cu doar 8-12 cenți pe watt!!! E vorba de un preț de vânzare de trei-patru ori mai mic decât cel de producție în Europa. UE acuză China de subvenționare a producției ceea ce e absolut aberant întrucât nimeni pe lumea asta nu poate subvenționa un produs astfel încât să se vândă de trei-patru ori mai ieftin. E ilogic. Însă adevărul e dezarmant.

Ceea ce se petrece cu prețurile panourilor fotovoltaice chinezești este, într-adevăr dramatic. Da, chinezii au ajuns să vândă panourile solare sub prețul de producție. Doar că acesta este un efect nu al subvențiilor statului - care nu mai există și care oricum nu ar avea cum să susțină astfel de aberații - ci al hiperconcurenței. Fabricile de panouri solare din China s-au dezvoltat sub impulsul imobiliarelor în creștere. Când piața imobiliară de-acolo s-a prăbușit, producătorii s-au trezit cu o capacitate imensă de producție(care ar acoperi de două ori cererea mondială) și cu stocuri pe măsură. Motiv pentru care a început un război al prețurilor. Iar prețurile au scăzut sub cele de producție deoarece atunci când ai o astfel de situație lupți pentru cash-flow în speranța că celălalt se va sufoca primul, iar tu vei recupera după ce se va rarefia piața. 

Ce-avem aici? Vă spun eu, e vorba de ceva ce îi face să tremure pe occidentali. Nu, nu e subvenția guvernului chinez, nu-i o tactică mârșavă, ci are un nume inventat tot de Occident. Îi spune capitalism pur, concurență atroce, performanță, lupta pentru cota de piață. Ceea ce prin Occident nu prea mai întâlnești. 

Cu toate acestea, punând prețurile reale pe masă, vom constata că și dacă ar fi să se elimine pierderile chinezilor, prețul lor de vânzare ar crește pe la 12-14 cenți per watt, adică tot de două ori sub cel de producție din Europa. Iar aici problema e majoră. 

Energia fotovoltaică a fost descoperită în Germania, astfel încât țara e logic să-și asume un rol primar în această industrie. Astfel, SolarWorld era un nume. A căzut dramatic în 2017, când a intrat în insolvență. S-au găsit până la urmă niște investitori din Qatar care s-o salveze, dar în 2018 a intrat definitiv în faliment. Motivul? Model de business învechit și costuri fixe mari. 

Dar de Meyer Burger ați auzit? Inițial un producător de de echipamente și utilaje de înaltă precizie pentru industria solară(fabricau cele mai bune mașini de tăiat și procesat celule din lume), convertit la producător de celule solare deoarece piața de utilaje se mutase în Asia! În Europa au mizat pe panouri de înaltă performanță, dar când au văzut că situația e abruptă, au căutat salvarea în SUA. Aiurea! În iunie 2025, filiala din Germania a depus cererea de faliment, iar liniile de producție din SUA au fost oprite. 

E deja un leitmotiv. Toate aceste companii au încercat imposibilul: să facă producție competitivă de masă într-o regiune cu costuri ridicate(energia, birocrația și forța de muncă din Europa), concurând cu o piață hiper-competitivă și hiper-optimizată precum cea chineză. E imposibil, iar ceea ce v-am povestit până e doar cântecul de lebădă a ceea ce urmează(și pe care v-o tot povestesc de mult timp).

Industria auto e și ea una tot de masă. Iar faptul că producătorii iconici de automobile sunt situați în Europa poate părea până de curând o redută mult prea greu de cucerit. Aiurea! Dezintegrarea se vede deja la lumina zilei. Volkswagen s-a confruntat cu o înjumătățire a profitului, compania fiind nevoită să facă concedieri masive(100 000 de oameni). BMW și-a dus estimările pentru marja operațională din sectorul auto la niveluri infime, cuprinse între -0,5% și 0,5%. Mercedes-Benz s-a trezit că piața de lux din China - pe care o domina - a fost cucerită de producătorii locali, iar agențiile internaționale de rating au retrogradat perspectivele producătorului, subliniind că marjele operaționale și fluxurile de numerar s-au redus sever față de anii anteriori. E chin și jale.

În Franța, Stellantis a fost adusă aproape de faliment de un manager tembel, care-a tras strict pentru salariul său, ducând producătorul celor mai „emoționale”  mașini direct în gard. Supraviețuirea grupului vine din participația minoritară la Leapmotor, producător chinez care a și început să preia din fabricile Stellantis din Europa(de exemplu pe cea din Polonia).

Doar că BYD a vândut peste 23.000 de vehicule în Germania în 2025, ceea ce corespunde unei creșteri de șapte ori față de anul precedent, iar în noiembrie anul trecut, înmatriculările lunare în Germania au crescut cu 834% față de anul precedent. Mărcile chinezești reprezintă deja 11% din vânzările de mașini noi în întreaga Europă, iar în segmentul vehiculelor hibride plug-in, din trei vândute, una e chinezească. Iar aproape încă una e ori coreeană, ori japoneză. Cum e posibil așa ceva?

Să vă mai spun ceva, legat de bateriilșe care electrifică noile mașini. Bloomberg remarcă faptul că pentru aceeași baterie, cea chinezească costă cam 84 de dolari pe kWh, în timp ce cea europeană e cu 56% mai scumpă. Motivul nu-s subvențiile chinezești, așa cum arată cu degetul nulitățile de la Bruxelles, ci realitate că 70% din costul bateriilor vine din materii prime. Și-aici avem un exemplu clasic: peste 90% din rafinarea grafitului anodic global controlat de China. V-aș putea da și alte exemple, dar n-am avea nici spațiu și nici voi răbdare să le derulați până la capăt. 

Ce se întâmplă? Pe măsură ce Europa se centralizează devenind din ce în ce mai socialistă, nu mai ascultă vocile disperate de la bază care arată dezastrul în care ne cufundăm. La vârf, specialiștii în nimic știu perfect normele și normulițele care au ajuns să reglementeze inclusiv curbura bananei. Așa s-a ajuns la cea mai cretină construcție posibilă, în care prostia s-a cristalizat la vârf, condamnând baza la sărăcie. Cu o asemenea conducere nu e de mirare sărăcirea zilnică a cetățeanului european, scăderea constantă a nivelului de trai și îngroparea din ce în ce mai mult în cenușiu. 

Culmea, la nivel de statistici, totul e beton. De exemplu, statistic, un neamț trăiește mai bine acum decât în anii 90, doar că statistica nu spune toată povestea. De exemplu, comparând mașinile de spălat de azi cu cele de acum 30 de ani, acestea sunt de 3 ori mai ieftine, dar au o durată de viață de 6-7 ori mai mică. O mașină cumpărată în anii 80-90 funcționează acum fără probleme și fară vizite dese la service, în timp ce una de azi mai ai puțin și iei service-ul după tine. 

În epoca de dinainte de UE, în special în anii '70–'90, Germania avea un model clar: un singur venit mediu într-o familie permitea plata unei locuințe, creșterea a doi copii, o mașină fiabilă, concedii anuale și o bătrânețe liniștită.

Astăzi, chiar dacă pe hârtie germanul are acces la tehnologie infinit mai avansată, costurile fixe obligatorii și nesiguranța viitorului fac ca nivelul de trai real - înțeles ca liniște financiară și durabilitate - să fie puternic inferior celui din generația anterioară. Iar ceea ce vă spun aici nu e valabil doar pentru Germania, ci pentru toți membrii UE!

Chestiunea deranjantă e că ceea ce vedem acum am mai văzut-o acum 40 de ani în Estul Europei, înainte de 1989. Aceeași prăbușire, aceeași criză a energiei, a aprovizionării, dar, mai ales, aceeași lipsă de sens. Asta e Europa de azi. Cei care cred că se mai poate vindeca sunt copii. Europa e într-o cădere iremediabilă, iar noi, din păcate, nu ne vom trezi nici măcar atunci când vom ajunge pe fundul gropii. Priviți lumea așa cum e, nu cum vi se spune că e!