More Gloom

Să comunici în trei semne

Misterele lumii actuale sunt mari, iar dorințele omului de azi sunt cel puțin ciudate. Alergăm după viteză, eficiență, productivitate sporită, iar rezultatul final este o criză teribilă de timp. Luptăm să ne ușurăm viața, să optimizăm procese, să simplificăm și obținem o societate anxioasă, dependentă de antidepresive. Trăim într-o lume imaginată și dorită de noi, dar avem sentimentul că, în realitate, dușmani de-ai noștri ne-au blestemat să trăim într-o asemenea lume.

Cele enumerate mai sus pot fi completate cu o groază de alte exemple. Ceea ce însă mă frapează este paradoxul dezvoltării tehnologice. Alergăm după dispozitive cât mai mari, care să ne furnizeze cât mai multă informație și părem a ne arăta impresionați de tehnologii voit limitate. Paradoxul Twitter este cel despre care voi vorbi azi.

Practici aberante

Dacă prinzi la televizor o pauză de publicitate poţi crede că ai intrat direct în SF. Nu cred că există domeniu în care aberaţiile şi exagerările să fi penetrat atât de adânc precum ceea ce se învârte în jurul publicităţii. Eşti gras şi vrei să slăbeşti? Nicio problemă există soluţii de slăbire în zece zile. Sau poate, dacă apare vreun concurent, în opt, şapte sau, cine ştie, două zile. Dacă e nebunia mare şi piaţa se aglomerează, probabil că va exista şi regimul de trei ore.

E doar un exemplu care se tot perpetuează indiferent de marfă. Aşa au apărut cremele de transformat negrul în alb, albul în negru, cuţitul în furculiţă. Tot publicitatea este vectorul care a propagat inutilităţi precum cuţitul electric sau mai ştiu eu ce alt bâzdâc inutil şi "cu potenţial". În fapt, publicitatea a inventat o economie paralelă, umflată exagerat cu pompa însă falsă şi inutilă. Bazându-se pe instinctele primare şi pe reacţia inconştientă, publicitatea este cea care ne-a aruncat într-un ocean de superficialitate, forţându-ne să ne hrănim fals cu imagini iluzorii şi speranţe deşarte.

Impozite, impozite

Fiscalitatea mioritică este eternă și fascinantă. Avem impozite pentru orice, avem taxe la tot pasul, avem reglementări și supra-reglementări. Avem „di tăti”, cum ar spune niște basarabeni. Cu toate acestea, statul nu are bani, urlă pe la toate colțurile că „e foame de bani băeți”. De aceeași foame urlă toată lumea: muncitorul n-are bani, patronele lui n-are, investitorul n-are, țara n-are. În schimb avem impozite, avem accize, avem taxe, avem, avem, avem.

Nu trăim oare într-un paradox? La fiecare colț trebuie să arunci cu bani, însă banii nu există pe nicăieri. Dacă am face un control(ipotetic, desigur), am vedea că, în spatele aparențelor, banul există și, fiecare, la nivelul său, are ceva bani. Și asta se vede la nivel macro în sumele imobilizate în banci sub formă de depozite. E un paradox similar celui al cărnii din vremea lui Ceaușescu; toată lumea se plângea că nu se găsește, însă toate frigiderele și congelatoarele erau burdușite de carne. În tot acest joc, perdantul este statul pe care, cu adevărat, dacă-l cauți n-are de niciunele. N-are bani, n-are strategie și n-are nici minte.

Gaz si de la capat

Fac parte dintre cei care au refuzat să scrie despre IPO-urile bursei locale. Tranşa de trei salve de listări a fost una într-adevăr impresionantă pentru o piaţă mai degrabă anchilozată. Am preferat să stau pe margine şi să aştept rezultatul final. Motivul? Nu ştiu, probabil emoţiile. :-)

Toamna aceasta a adus, în sfârşit, o atmosferă normală pe piaţa de capital. Listările fac parte din peisajul normal, nu ar trebui privite ca excepţii. Cum altfel şi-ar putea defini Bursa menirea dacă nu ca finanţator al afacerilor. Iar pentru finanţarea înseamnă listare. 

Cum se falimenteaza tarile

Pescuind prin oceanul conceptelor

Orice are legătură cu mobile e hot. Simpla pronunțare a termenului ridică sumele pe care investitorii sunt dispuși să le plătească. Dacă dai bine pe mobile îți cresc acțiunile la bursă, ai perspective și ești privit cu alți ochi. E un El Dorado. Privind din această perspectivă, pare de-a dreptul ciudat faptul că unii producători(Blackberry spre exemplu) sunt în suferință.

Și, cum domeniul fierbe, era cât se poate de normal ca lumea să dea frâu liber ideilor. Fiecare vrea să găsească în jucăria pe care o cumpără facilități noi, senzori performanți, software inteligent s.a.m.d. Care este însă diferența dintre inventivitate și pseudo-revoluție? Sunt toate aceste concepte care bombardează lumea într-adevăr originale? Sunt ele necesare sau avem de-a face doar cu simple agitații de-o zi?