Politica gazului inchis

În timp ce în Europa se anunţă sosirea unui val de frig, ţarul de la Kremlin se lasă filmat atunci ordonâdu-i aghiotantului de la Gazprom oprirea gazelor livrate Ucrainei şi, implicit, Europei. E o imagine care concentrează în ea legendara sfidare rusească, o chintesenţă a politicii ruseşti dovedită a fi aceeaşi, indiferent de regimul politic, indiferent de vremuri sau de parteneri. Este exact lucrul de care trebuie să ne temem cel mai mult şi asupra căruia ar fi trebuit să medităm de acum 20 ani.

De fapt, ceea ce a spus Putin atunci când a ordonat oprirea gazelor, a fost o reamintire a faptului că atât Ucraina cât şi Balcanii sunt zone în care interesele lor sunt mari. Asta indiferent de faptul că unele state sunt în UE sau nu. Iar acest mesaj a fost transmis în egală măsură atât statelor direct afectate de această oprire cât, mai ales, cozilor de topor din UE, adică Germania şi Austria (pentru că a venit vorba de Austria, este extrem de interesat de studiat poziţia OMV-ului în diferendul pe care-l avem cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental; subiectul îl vom trata într-un alt post). Ceea ce doresc ruşii de la "aliaţii" lor nemţi şi austrieci este intensificarea presiunii asupra Ucrainei şi, dacă este posibil, slăbirea sprijinului pe care UE îl acordă lui Iuşcenko. În acelaşi timp, creşterea preţului petrolului nu este o veste tocmai rea pentru ei(la preţul petrolului trebuie să fim foarte atenţi întrucât este posibil să înceapă un nou rally). Cum s-ar spune, Putin a reuşit să împuşte câţiva iepuri babani dintr-o singură lovitură.

Este aproape o axiomă afirmaţia conform căreia gazul este braţul prin care acţionează caracatiţa rusească. Asta pentru că gazul este sinonim cu tot ceea ce ştim acum despre ruşi: armată, mafie, KGB(ştiu, acum e ФСБ), miliardari mai mult sau mai puţin de carton şi, în spatele tuturor, păpuşarul suprem, taica ţarul. Gazo-politica este o realitate care, până în prezent, a fost ignorată. Este arma supremă prin care de 20 de ani Rusia îşi face de cap. Asta sub nasul unei Uniuni Europene care pare neputincioasă, slăbită fiind din interior de state care nu-şi urmăresc decât propriile interese. Acesta este motivul pentru care până în prezent nu s-a făcut nimic pentru Nabucco.În loc să se concentreze pe diversificarea surselor de energie, Uniunea Europeană nu face altceva decât să se arunce şi mai mult sub talpa rusească(vezi South Stream).

În tot acest context haotic, România nu face altceva decât să aştepte minunea eliberatoare. Deocamdată suntem la adăpost deoarece avem ceva rezerve de gaz care, teoretic, ar trebui să ne poată scoate din iarnă. Este vorba însă de o soluţie temporară care nu rezolvă problema de fond, aceea a dependenţei energetice. Tembelismul factorilor de decizie români a făcut ca ignorarea intereselor naţionale să devină politică oficială. Practic, până acum nu există o strategie pe termen lung care să aibă ca finalitate independenţa energetică. Dacă azi ar fi fost terminată investiţia de la Cernavodă, nazurile pe care le fac ruşii pur şi simplu nu ne-ar fi interesat. Tot la fel, dacă un contract de privatizare nu ar fi stipulat cedarea tuturor resurselor aproape gratuit, poate că am fi putut avea o politică energetică ceva mai coerentă. Este clar că s-au făcut extrem de multe greşeli şi că se vor mai face. Păcatul nostru este că ne tot încăpăţânăm să credem că cineva va veni să ne salveze şi, de fiecare dată, rămânem dezamăgiţi când nu se întâmplă cum am sperat. Poate că va veni şi un moment în care ne vom trezi din această letargie şi ne vom vedea interesele ceva mai bine. Nu de alta, dar e clar că nimeni nu moare de dragul nostru.

P.S. Cu toate că nu-mi face nicio plăcere, trebuie să amintesc faptul că independenţa energetică era una din priorităţile regimului Ceauşescu. Mi-e greu să recunosc acum că toate experimentele pe care le credeam tembele(vezi biogazul) sunt acum aplicate cu succes în diverse state civilizate. Oare cei care ne conduc nu se pot ridica nici măcar la nivelul unui cizmar semianalfabet?

Caricatura este semnată de Kevin Kallaugher şi este preluată din The Economist.