Iluzia simplitatii(sau o replica pentru Dan Selaru)

După ce lupta împotriva crizei a reușit doar să ne demonstreze cât de neajutorați suntem, după ce s-au  canalizat energii imense pentru a repune lucrurile pe făgașul normal, oamenii au observat cu stupoare că sunt în fața unei probleme mai mari decât își putuseră imagina. Că e mare poate puțin ar conta. Frustrant e că de fiecare dată ne demonstrează că e mai mare decât ne-am fi imaginat, iar fragilitățile apar la tot pasul. Așa că, în fața monstrului semi-ascuns încep să apară fireștile întrebări despre originile sale. Și aceasta pentru că abia acum am început să înțelegem că tratarea efectului e inutilă fără cunoașterea cauzei(o chestiune veche de când lumea de altfel).

Poate cea mai interesantă teorie care începe să fie mediatizată este cea a exacerbării complexității. Pe scurt, societatea umană a ajuns la un grad de complexitate nesustenabil ceea ce conduce logic spre necesitatea unei simplificări radicale, a unei reveniri la normalitate. Sunt aduse în sprijinul acestei teorii diverse cifre, iar demonstrațiile par a avea substanță. Aveți idee câte produse financiare mișună prin lumea asta, aveți idee câte variabile sunt puse în mișcare atunci când un trader apasă buy sau sell? De câte lucruri trebuie să țină cont omul contemporan atunci când face chestii normale precum cumpărăturile. Vulgarizând, constatăm că și atunci când vrei să-ți iei o pereche de pantaloni ai de ales dintr-o gamă atât de variată cum nu i-a fost dat omului să trăiască până acum. Mai vreți argumente? V-ați gândit ce se află în spatele apăsării întrerupătorului de la veioză? Câtă energie și câtă complexitate pentru a aprinde o banalitate de bec? ”Cetăţeanul de acum 15000 de ani avea la dispoziţie sute de produse şi servicii, cetăţeanul actual are la dispoziţie zeci de miliarde de produse şi servicii, complexitatea economiei a sărit cam 8 ordine de mărime.” - spune pe bună dreptate Dan Selaru. Suntem așadar prizonierii complexității?

Istoria pare a da dreptate celor situați pe această poziție. Spre exemplu, în excepționala sa lucrare ”The Fall of Rome And the End of Civilization” Bryan Ward-Perkins ne zugrăvește o lume în care căderea deteriorează totul de la dichisurile unei lumi sofisticate până la siguranță și confort. Căderea grandioasei constricții a Imperiului Roman echivalează cu abandonarea vârfului la care ajunsese civilizația, capitularea ființei în fața destinului nemilos al celui care a încercat să urce prea sus, prea aproape de ochiul și urechea zeilor. Așa e oare?

Pare ciudat cum, în fața acestei avalanșe de argumente, există indivizi rudimentari ca mine care se situează pe poziții contrare. Dar sunt oare argumente care să justifice o poziție contrară? Voi încerca să creionez câteva punând în același timp la îndoială argumentele taberei opuse. În primul rând mă întreb, pe bună dreptate, ce înseamnă complexitate. Poate oare numărul de produse pe care o societate le produce să fie un semn al complexității? Cu ce e inferioară o societate în care oamenii poartă pantaloni față de o societate în care oamenii poartă pantaloni cu zece milioane de etichete diferite? Oare în antichitatea greacă aveam de-a face cu o societate simplă? Ca să nu vorbesc de minonienii pe care neliniștile i-au purtat dincolo de imaginația lor, în ciuda mării care părea că-i condamnă la captivitate. Aveam pe-atunci de-a face cu societăți simple? A cutreiera cu câteva vâsle(și mai apoi cu o pânză) de-a lungul și de-a latul Mediteranei pentru a face comerț era oare apanajul unei societăți simple? Ca să nu mai vorbesc despre democrația ateniană. Oare cât de complexă putea fi acea societate în condițiile în care cel pe care-l condamnase la moarte refuzase să se salveze și, mai mult, putea rosti ”Așadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost de nedreptățiți de dânsul ”? Evreii reprezentau oare o societate simplă doar pentru că se închinau doar unui singur Dumnezeu? Erau ei oare mai simpli decât romanii sau mai complecși? Cu toate că dacă enumerăm zeii celor două societăți balanța ar înclina în fața romanilor, complexitatea simplității religiei lor nu cred că trebuie discutată. Nu are sens să aduc alte argumente ale istoriei deoarece, de fiecare dată, vom constata că, în ceea ce privește complexitatea, lumea se cam învârte în jurul acelorași variabile.  E greu să conștientizăm acest lucru deoarece, în ochii noștri, istoria e statică în timp ce actualitatea e dinamică. Revelația complexității societăților istorice am avut-o în două muzee mici(Muzeul de Arheologie din Salonic și Muzeul Civilizațiilor Anatoliei de la Ankara), dar care știu pe deplin să scoată în evidență ceea ce contează cu adevărat din istorie. Cu ce e mai complex comerțul cu droguri de acum față de comerțul cu droguri din antichitate(mulți probabil se uită cu ochii cât cepele la această afirmație, dar e bine de știut că a existat și așa ceva). Cu ce e mai complex transportul de acum față de perioada în care, pentru a transporta ceva, erai obligat să-i tocmești pe Templieri? Cu ce e mai complex un zgârie-nori față de Marea Piramidă? Nu cumva ne uităm strâmb? 

Probabil pentru un om al științelor exacte în general(și pentru un matematician în special), complexitatea e haosul. Și aceasta pentru că, în ochii acestora, complexitatea arată altfel decât în ochii oamenilor simpli. Pentru un matematician complexitatea este construcția grandioasă pe care trebuie să o ridice numai ca suport al unei demonstrații. Pentru el complexitatea sunt schelele(cele care în final se demontează) deoarece construcția(rezultatul final) nu este altceva decât frumusețea simplității depline. Orice om de știință construiește demonstrații de o complexitate grandioasă pentru a ajunge la simplitate. Pentru noi, ceilalți, simplul e tot ceea ce se supune unor legi cunoscute(odată ce ai înțeles legile, orice se descompune în legile cunoscute, devenind inteligibil) în timp ce complexul scapă acestora. Adepți ai formelor regulate, ai rezultatelor previzibile, ai lumii cuantificabile, unii scapă din vedere adevărata frumusețe a lumii dată de aleatoriu și, finalmente, de complexitate. Privind prin această prismă, lumea noastră nu e deloc una complexă ci penibil de simplă. Aproape tot e guvernat de o regulă, aproape tot se supune unor legi cunoscute. Sunt acestea prea multe? Poate că da, dar toate sunt umbre ale unor principii simple care te ajută să intuiești corect direcția. Oare ce e complicat în a apăsa câteva taste pentru ca, într-o perioadă inimaginabil de scurtă, să te trezești cu produsul dorit la ușă? Ajuns în acest punct voi spune că sunt speriat de această simplitate deoarece pare a ne acapara, a ne face prizonierii săi împiedicându-ne să fim complecși. Ar trebui să notăm că am ajuns să avem un complex al complexității pe fondul unei simplități aproape depline. Cu alte cuvinte, corifeii teoriei simplificării ar trebui să constate că avem de-a face cu o pseudo-complexitate.  

Ajuns la final nu vreau să las lucrurile în suspans. Dacă nu e vorba de complexitate atunci care e problema acestei societăți? De ce nu e capabilă să se stabilizeze așa cum a făcut-o până acum? Din păcate este foarte greu de dat un răspuns deoarece întoarcerea la istorie nu cred că ne ajută prea mult. Aici cred că este capcana în care cad cei mai mulți deoarece devin, inexplicabil, adepții repetabilității istoriei. Când spui că ”majoritatea istoriei omenirii este dominată de o sărăcie extremă vis a vis de standardele actuale” sugerezi că ceea ce avem nu ni s-ar cuveni, că suntem într-o excepție a regulii ”sărăcie”. Nu contrazic acest lucru, dar poate ar trebui să luăm în considerare că(cel puțin până acum) majoritatea timpului omul l-a petrecut în stadiul de bacterie. Posibil ca, până la urmă, să o sfârșim la același stadiu, dar nu vom găsi soluții pentru problemele actuale raportându-ne la scale greșit alese ale istoriei. Poate că ar trebui să gândim în alți termeni și să punem în ecuație factorul ”evoluție”. Cred că în istorie civilizațiile au pierit nu din cauza războaielor, a bolilor sau a dezastrelor naturale. Civilizațiile au dispărut din cauză că nu mai răspundeau așteptărilor oamenilor. Ceea ce-l face pe om fascinant e curiozitatea. E unul din elementele care îl fac să se comporte irațional, să-și modifice prioritățile și necesitățile. Posibil ca noi să ne fi dezvoltat exacerbat pe fondul diminuării, a alienării, altor elemente ale ființei. Curiozitatea ne poate împinge să le redescoperim și, în același timp, să ne schimbăm prioritățile. Este posibil ca actuala criză să fie una a plafonării, a societății care, oricât de complexă ar părea la prima vedere, e apăsător de simplă. Poate că a sosit timpul să mergem pe noi direcții, să ne continuăm căutările în alt mod. E o ipoteză.