Cele doua state si planul viitorului

Pe vremea lui Ceauşescu, într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, a pornit o discuţie legată de posibilitatea deschiderii graniţelor României. Concluzia care s-a tras atunci a fost că o asemenea decizie ar fi sinucigaşă deoarece efectiv ţara s-ar goli de români. Planul alternativ luat atunci în discuţie prevedea ridicarea treptată a nivelului de trai, astfel încât să fie depăşită, într-o primă fază, naţiunile surori din Estul Europei, urmând ca, treptat, să se încerce umplerea golului dintre noi şi Occident.

Când Ceauşescu a anunţat plata tuturor datoriilor, a vrut să facă din asta o victorie a sa personală, resimţită de toată lumea. La urma urmei, după un deceniu de suferinţe în numele unei greşeli strategice, sosise momentul „revanşei”. Personal a ordonat rezolvarea problemei alimentare ca prim element care trebuie constatat de către populaţie în ceea ce priveşte proaspăta independenţă pe care o obţinuse. De altfel, întreaga populaţie aştepta asta. După atâta amar de vreme de cartelare şi înfometare în numele datoriilor, lumea aştepta o îmbunătăţire a situaţiei. Ei bine, ceea ce s-a întâmplat este o lecţie clasică despre cum funcţionează statul paralel.

Oricine a trăit acele vremuri ştie că, în ciuda penuriei din magazine, nu era nimeni care să moară de foame. Oamenii aveau stocuri serioase de carne, brânză, ouă s.a.m.d. De altfel, congelatoarele erau printre cele mai căutate electrocasnice. Oamenii îşi rezolvaseră problema aprovizionării atât prin celebrul PCR(Pile Cunoştinţe Relaţii) cât şi prin găsirea surselor alternative. Mai un ţăran de la care luai lapte şi ouă, mai un altul care tăia la negru viţei, mai un magazin de la ţară(funcţionau în regim cooperatist) de unde te lipeai de-o cafea naturală s.a.m.d. Dincolo de aceste surse, exista o mafie naţională care parazita întregul sistem socialist de distribuţie. Astfel, mărfurile căutate nu ajungeau în magazine deoarece erau preluate de un sistem paralel de bişniţă care funcţiona la nivel naţional.

Încă din fabrică exista o linie „ascunsă” de producţie. Se produceau mărfuri la negru care erau preluate de un sistem ce-i avea în centru chiar pe gestionarii magazinele. Mărfurile nu ajungeau în magazine, ci se dădeau „pe sub mână”. Pentru un televizor color te înscriai pe liste de aşteptare şi, dacă aveai noroc, în 6 luni-1 an îl aveai. Dacă însă acceptai să dai un preţ dublu, gestionarul magazinului te introducea pe lista sa şi-ţi livra în câteva zile unul nou nouţ, dar produs la negru. Fără nicio formă.

În ceea ce priveşte alimentele, lucrurile erau şi mai şi. Se fura începând de pe câmp. În timp ce unii se chinuiau să umfle producţia la hectar pentru a se încadra în directivele tovarăşilor, alţii îşi puneau imaginaţia la lucru pentru a fura înainte de ajungerea produselor în depozite. Din depozite totul mergea spre ICRA(Întreprinderile de Comerț cu Ridicata pentru Produse Alimentare). Însă, cu ocazia transportului se mai volatiliza o parte din marfă. La ICRA, o altă mafie prelua produsele care existau în stoc şi le distribuiau prin canale alternative, astfel încât în magazine ajungea doar praful de pe tobă. Desigur, pentru a nu perturba prea mult spiritele, din când în când, mărfuri de proastă calitate, ajungeau şi-n magazine. Dar nici aici lucrurile nu erau limpezi. Vânzătoarele opreau partea leului pentru a o vinde la suprapreţ(aşa-zisa vânzare pe uşa din spate), iar puţinele produse rămase erau subiectul imenselor cozi pe care şi le aminteşte orice trăitor în comunism. De altfel, dacă n-aveai relaţii erai cam vraişte.

Poate vă întrebaţi cum era posibil în comunism un furt la o asemenea scară. Oricine ştie că disciplina era incomparabil mai mare decât în prezent, iar furturile erau aspru sancţionate. Şi totuşi, cum se fura? Extrem de simplu deoarece, în realitate, nu se fura nimic. Aparentul mister e mai mult decât simplu de înţeles: pe vremea aceea existau bani, dar nu erau produse. Preţurile mărfurilor erau extrem de mici deoarece, în economia socialistă, se practica un adaos comercial corect, care nu ţinea cont de „oportunitate”. Astfel, un Pepsi, costa 1,5 lei, preţul fiind compus din costul de producţie la care se adăuga un adaos comercial considerat corect. Problema nu era costul care putea fi suportat de orice om. Problema era că nu găseai produsul. Aveai bani, dar n-aveai produse, astfel încât ai fi dat fără probleme, doi sau trei lei pe sticla de Pepsi. Ei bine, aici, prin fracturarea lanţului oficial, se producea „furtul”. Orice individ implicat în lanţul producţie-distribuţie subtiliza o parte din mărfuri, punând banii, dar deturnând marfa. Astfel încât, la nivel oficial nu se fura nimic deoarece preţul reprezentând contravaloarea mărfurilor era plătit. Numai că mărfurile luau un alt traseu, desfacerea făcându-se pe canale alternative, unde preţul era cel de oportunitate, mult umflat şi producând profituri fabuloase celor implicaţi în acest sistem.

Practic întreg comerţul socialist era parazitat de o mega-mafie a speculei. Exista un comerţ paralel în care găseai orice, important fiind însă să-i apaţii. Mărfurile nu erau vizibile, comerţul acesta se desfăşura discret, „pe sub mână”. În acest mod făceai rost de cafea, ţigări, banane, portocale, ciocolată s.a.m.d. Ideea e că, dincolo de peştii mici care făceau „ilegal” specula, existau marii mahări care coordonau la nivele mari hălci întregi din mega-traficul paralel cu alimente şi produse. Şmecherii veneau din rândul Securităţii şi aveau spatele asigurat. Când trebuia să mai pice câte-o victimă care să fie arătată prostimii, era simplu: cei fără spate picau ca guşterii şi, dacă aveau noroc, înfundau puşcăria. Asta dacă nu erau trimişi în faţa plutonului de execuţie pentru „furt din avutul obştesc” sau „subminarea economiei naţionale”.

Reîntorcându-ne la momentul declarării independenţei financiare de către Ceauşescu, trebuie să înţelegem că evenimentul se petrece după un deceniu de consolidare a unui comerţ paralel, practic a unui stat paralel patronat de către Securitate. Ordinul lui Ceauşescu de „umplere a magazinelor” ar fi reprezentat o dinamitare a acestui mecanism complex „de piaţă” răsărit pe spatele vlăguitului comerţ comunist. Imaginaţi-vă câtă lume era implicată şi era interesată în funcţionarea comerţului paralel. Astfel, ordinul lui lui Ceauşescu a fost deturnat în două moduri: pe de-o parte structura paralelă de speculă şi-a făcut rost mai uşor de marfă, iar de cealaltă parte, Securitatea, direct interesată ca structura sa paralelă să funcţioneze fără probleme, s-a ocupat să-i furnizeze lui Ceauşescu o imagine falsă a realităţii. Cei mai în vârstă ştiu cum se umpleau vitrinele magazinelor la vizitele de lucru ale „Tovarăşului”. De ce se întâmpla asta e simplu: în tinereţea sa Ceauşescu mai avea obiceiul să oprească aiurea coloana pentru „a lua pulsul poporului”. Prin operaţiunea de umplere a vitrinelor securiştii se asigurau că, în cazul în care „Tovarăşul” o ia prin mulţime ca să vadă starea de la firul ierbii va avea parte de priveliştea pe care a ordonat-o.

Însă, afişarea vitrinelor ireal de pline creştea frustrarea populaţiei. Dar asta puţin conta într-o vreme în care Securitatea te sălta pentru vina de a fi spus „bancuri cu Tovarăşul”. De asemenea, relaxarea ordonată de Ceauşescu a mai avut un efect: capacitatea Securităţii de a trage mai uşor valută. Astfel au apărut diverse „fonduri” şi conturi prin bănci elveţiene ştiute doar de insideri, conturi alimentate din activitatea structurii paralele de putere a ţării. Întrucât exista o frică teribilă de „Tovarăşul”, diversele conturi erau destul de bine documentate, astfel încât, la un control strict, s-ar fi găsit explicaţii relevante referitoare la existenţa lor. Însă, atenţie!, cei care ştiau despre aceste conturi erau doar marii şmecheri din Securitate.

Creşterea frustrării populaţiei, în paralel cu schimbările politice începute la Moscova, au făcut să se îndeplinească fără probleme scenariul din decembrie 1989, cu toate că Ceauşescu făcuse tot posibilul pentru a-l evita. Astfel, planul său de creştere treptată a nivelului de trai s-a dus de râpă, iar deschiderea graniţelor ne-a pus în faţa îndeplinirii scenariului horror din discuţia - mai mult sau mai puţin accidentală - din Comitetul Politic Executiv al PCR: România realmente s-a golit de populaţie.

De ce v-am spus toată această poveste? Ca să înţelegeţi cele ce urmează. Ţara se confruntă cu o lipsă acută a forţei de muncă. Populaţia plecată nici nu se gândeşte să se întoarcă aici deoarece, în mare parte, trăieşte într-o realitate fabricată, asemănătoare celei fabricate de Securitate lui Ceauşescu. Tot ce e România îi pute unui emigrant, cu toate că marea majoritate a celor plecaţi ar trăi infinit mai bine dacă s-ar întoarce în ţară. Însă interesul noii Securităţi este ca ei să stea acolo, acţionând ca element de presiune pentru populaţia rămasă. Aşa se explică „bombele electorale” care detonează fix atunci când Securitatea are interesul să-şi aducă sau să-şi menţină marionetele în funcţii. La fel se explică şi psihologia revanşardă a emigrantului care-i înjură pe cei rămaşi în ţară de toate frustrările sale. Dacă veţi urmări limbajul folosit de trompetele securiste de peste hotare veţi înţelege exact de ce atitudinea românilor plecaţi este cea de care vă loviţi pe reţelele sociale sau prin rubricile de comentarii ale ziarelor sau blogurilor.

Securitatea de azi luptă acum cu toate forţele pentru menţinerea românilor plecaţi acolo unde sunt. Este noua misiune care i s-a încredinţat. Aşa cum în 1989 l-a trădat pe Ceauşescu pentru a-şi proteja propria reţea de speculă din care şi-a asigurat capitalul necesar naşterii miliardarilor de carton de după Revoluţia din 1989, acum luptă pentru menţinerea stării de fapt de aici deoarece un nou scenariu e pus în aplicare. Treptat, forţa de muncă plecată trebuie înlocuită cu imigranţi pentru că, nu-i aşa?, trebuie cumva susţinută creşterea economică. Astfel se importă masiv forţă de muncă din Asia care, cu siguranţă, va înlocui românii plecaţi de-acasă. Români care, când se vor trezi din falsul univers în care i-a teleportat securitatea, nu vor mai avea unde să se întoarcă. Efectiv nu vor mai avea loc. Iar atunci va fi deja prea târziu, atât pentru cei plecaţi cât şi pentru cei rămaşi, deoarece nu se va mai putea face nimic. Vom intra în partea a doua a scenariului care ne-a fost pregătit şi pe care comuniştii nu-l cunoşteau, dar pe care, instinctiv, au vrut să-l evite: cel al adevăratei colonizări. E vorba, dacă vreţi, de sosirea stăpânilor care va urma imediat ce forţa de muncă activă va fi reprezentată de o majoritate dezrădăcinată, efectiv străină de ţară. Atunci veţi înţelege cu adevărat miza acestei noi decapitări a elitelor practicată de către instituţii abuzive precum Securitatea şi prelungirile sale din Justiţie. Atunci însă va fi prea târziu. Veţi înţelege cum merg lucrurile, dar veţi înţelege degeaba.