1 Decembrie 2019

Uneori simt c-am orbit. Ies pe stradă, văd maşini, văd lumini, văd clădiri. Văd chiar şi oameni. E o agitaţie permanentă, o fojgăială pe care o văd, care uneori mă agresează. Cu toate acestea simt c-am orbit pentru că, în tot tăvălugul zilnic, nu mai reuşesc să văd români. Unde-aţi fugit, fraţilor? Unde v-aţi ascuns, dragii mei? Unde sunteţi? - îmi vine să strig zi de zi.

Vă tot caut şi nu mai reuşesc să vă văd. Am încercat în oraşele noastre şi n-am găsit decât nişte ahtiaţi, drogaţi după bani. „Dacă-ţi dau bani, îmi vinzi ţara asta?” - i-am întrebat şi m-am trezit asaltat. Nimeni n-a suspinat, toţi s-au îmbulzit, ba chiar s-au luat la bătaie. „Alege-mă pe mine că-ţi iau mai puţin!” - auzeam strigându-se isteric. Şi-atunci mi-am spus: „Aici nu sunt români!”.

Am plecat prin satele ţării acesteia şi-am întrebat în stânga şi-n dreapta dacă sunt români. Peste tot mi s-a spus: „Românii au plecat. Românii sunt afară”. Un bătrân, vărsând o lacrimă, mi-a spus: „Degeaba cauţi, taică. Românii n-au murit ci s-au transformat. I-a lovit pe toţi o boală, o păcăleală de-a ticăloşilor. Au picat cu toţii în mania arginţilor pentru care şi-ar vinde şi mama”. Nu l-am crezut, cu toate că pletele lui albe şi ochii săi înlăcrimaţi trebuiau să mă convingă. I-am ascultat pe ceilalţi care-mi spuneau că românii încă sunt, dar au plecat.

„Au fugit de ciuma de-aici, de greutăţi şi conducători” - îmi spuneau mulţi, cu privirile împăienjenite. Şi-atunci m-am dus să-i caut afară, să-i găsesc pe românii mei. Dar n-am găsit decât deşertăciune. Doar oameni care vorbeau româna, dar care se fereau de ceilalţi români, care-i bârfeau pe cei ai lor şi care, când se întâlneau, foloseau limba noastră doar pentru a se certa şi a-şi spune ocări unii celorlalţi. Am văzut în ochii celor mai mulţi dintre ei ura animalică pentru celălalt. I-am văzut muncind din greu, umilindu-se în faţa străinului, având în suflet doar o singură dorinţă: să-l umilească mai apoi pe celălalt al său, pe cel rămas în ţară. „Noi suntem deştepţii şi muncitorii, ceilalţi sunt proştii şi leneşii” - îmi spuneau mulţi. Ei se-ntorceau în ţară doar pentru a-i face proşti pe cei rămaşi acasă. Şi-aşa, mulţi dintre cei de-acasă, crezând în paradisul de-acolo o apucau pe-acelaşi drum al pierzaniei, transformându-se în monumente de frustrare şi ură. „Ăştia nu-s români” - îmi spuneam încercând să caut în continuare.

Am întâlnit şi-un om nobil. Stătea pe-o bancă şi suspina văzându-i pe-ai săi atât de răi. Iar când l-am întrebat mi-a spus: „Am venit aici să-mi fac o stare, dar simt că mă topesc. Copiii-mi sunt acasă, părinţii şi ei, iar eu nu am făcut mare lucru. Doar stau şi-mi plâng sufletul pe care simt că-l pierd, că-l vând pe-o mână de arginţi.”

„Şi-atunci de ce nu vii acasă?” - l-am întrebat, iar el mi-a spus că nu ştie ce diavol îl ţine acolo, că plânge de fiecare dată când vede cât de răi şi ticăloşi sunt ai lui, cât de răi şi ticăloşi sunt ceilalţi şi-n ce hazna morală a ajuns să trăiască. „E doar un bilet, i-am spus, un bilet care te-ntoarce acasă. Trebuie doar să ţi-l cumperi şi-atât.”. Nu m-a crezut şi-a rămas pe-acea bancă, din acel parc trist plângându-şi în continuare neputinţa.

Şi ca el am văzut mulţi. Toţi îmi spuneau la fel, cu capetele plecate şi umilindu-se că „noi nu mai putem face nimic”. Şi de fiecare dată îi întrebam „DE CE? De ce nu poţi face nimic, române? N-ai picioare, n-ai mâini, n-ai cap? Ce-ţi lipseşte de te plângi atâta?”. Peste tot în ţară oamenii-şi plâng neputinţa, dar sar precum drogaţii când aud zornăitul arginţilor. S-au transformat toţi în fiare de pradă, sticlindu-le ochii atunci când aud sunetul blestemat.

N-am găsit pe mai nimeni sincer. Ba, mai mult, un bătrân mi-a pus oglinda-n faţă şi mi-a spus pe un ton apăsat: „Tu-i cauţi pe alţii, dar te-ai găsit pe tine? Uită-te-n oglindă şi spune-mi dacă-ţi place ce vezi!”. Şi-avea dreptate bătrânul, căci nimic din ce vedeam nu-mi plăcea. Vedeam aceeaşi lăcomie, aceeaşi ură pentru celălalt, aceeaşi dorinţă nebună de răzbunare. Dar am mai văzut ceva care mi-a plăcut. Era o flacără pâlpâind în ochi, o sclipire care părea că n-are moarte şi care nu-mi dădea pace spunându-mi mereu: „Tu nu eşti toate aceste, române! Tu nu eşti neputinţă, tu nu eşti trădător pentru o mână de arginţi! Tu nu eşti fricos, române! Tu nu eşti ticălos! Sclipirea asta pe care-o vezi în oglindă e o picătură din sângele Brâncovenilor care-au avut tăria de a nu-şi renega patria şi credinţa. Şi pentru asta şi-au dat viaţa cu demintate! E o picătură din sângele lui Mircea, al lui Ştefan, al lui Vlad, al lui Mihai Viteazul şi-al tuturor celor care-au pus paloşul la hotare arătându-le celorlalţi că până aici le-a fost, că «Pe-aici nu se trece!». Şi nu s-a trecut decât atunci când celelalte stihii ne-au lovit. Însă, de fiecare dată sclipirea asta ne-a ajutat să trecem mai departe şi să înţelegem că «suntem români şi punctum». Noi suntem români şi indiferent de boala grea în care ne-am cufundat sclipirea asta nu dispare niciodată!”. 

De-atunci tot merg şi caut. E 1 Decembrie 2019, 101 ani de când ne-am regăsit cu toţii, de când stăm la aceeaşi masă. Atunci luptam umăr la umăr şi-i împingeam afară din ţară pe duşmani. N-aveam arme, n-aveam mâncare, n-aveam de niciunele. Dar aveam o ţară şi-aveam fraţi. Acum suntem toţi cu ochii împăienjeniţi de ură, alergând după bani precum câinii vagabonzi după mâncare. Nu mai vedem nimic în faţă, nu mai avem părinţi, copii, bunici. I-am uitat pe toţi şi ştim doar a urî.

Din ură ne-am pus iar domn străin, din ură am acceptat să dăm puterea toată alogenilor. Din ură credem că ne răzbunăm pe ceilalţi şi, de fapt, ne răzbunăm pe noi. Din ură lăsăm trădătorii să-şi facă de cap şi-apoi urlăm că nu mai avem ce face. Ne plângem neputinţa după ce am avut puterea să ne facem singuri rău. Când vom înţelege toate acestea? Când vom trimite trădătorii acolo unde le e locul, în faţa plutonului de execuţie? Când oare vom mai avea puterea să redevenim români şi să ne recucerim ţara asta pentru care bunicii noştri au vărsat fluvii de sânge? Când vom avea puterea să-i auzim pe cei din trecut cum se zbat în morminte, când le vom auzi lacrimile de deznădejde pe care le varsă văzându-ne cât de degeneraţi am ajuns? Când oare ne vom vindeca de toate bolile noastre şi ne vom regăsi români? 

1 decembrie 2019. Încă te caut, române, şi-o să te caut mereu!