Salvarea e pe persoană fizică

„Salvarea e individuală” sau „salvarea e pe persoană fizică”. Aud foarte des aceste formulări. Au ajuns un soi de mantră, de loc comun. În orice discuție, când vine vorba de salvare, se găsește câte unul care să spună că, da, salvarea nu poate fi decât individuală. Și toți ceilalți îl aprobă. Iată un clișeu toxic.


Pentru a înțelege de ce nu e așa, o să vă dau un exemplu de „salvare individuală” dusă la extrem. Să presupunem că mâine suntem martorii unui cataclism nuclear sau ai unei maladii deosebit de grave care omoară întreaga planetă cu excepția ta. S-ar putea spune că ești „salvat individual”, „pe persoană fizică” sau cum vrei să-i spui. Chiar crezi că ești salvat? Pe o planetă pustie, fără nimeni cu care să schimbi o vorbă, doar tu cu tine? O consideri salvare? Evident că-i o aiureală, iar soarta ta ar fi mai crâncenă decât a celor care-au murit. Cel puțin lor li s-a dat o moarte rapidă, pe când tu te-ai chinui fără nicio speranță.

Evident că nu luați în calcul un asemenea scenariu radical! Probabil vă gândiți la un scenariu în care ceilalți - adică cei care nu s-au pregătit - suferă crâncen, în timp ce tu, eroul, ești triumfător. Asta ar putea fi valabil pe un termen extrem de scurt. Una-două zile, după care „ratații” s-ar îndrepta împotriva ta, cel atât de bine pregătit, iar tot calculul pe care l-ai făcut s-ar duce de râpă.

Analiza pe care ar trebui să v-o faceți e ceva mai complexă. Cei care au prins perioada comunistă știu că în acele vremuri de crâncenă agresiune împotriva individului, de teamă permanentă de ciripitori, exista un spirit de solidaritate de invidiat. Vecinii erau - de cele mai multe ori - membri ai familiei. Scara blocului, blocul, strada, cartierul reprezentau o familie extinsă. Asta conducea la o solidaritate. Puteai lăsa copilul să se joace pe stradă fără nicio teamă. Cum întotdeauna se mai găsea câte un adult în preajmă, era ca și cum ți-ai fi lăsat copilul cu un bunic, unchi etc. Așa a copilărit „generația cu cheia la gât”.

După Revoluție, spiritul de solidaritate a fost detonat de un individualism atroce. Foștii prieteni - de nedespărțit în alte vremuri - au ajuns să se vadă din ce în ce mai rar. Fiecare era „ocupat” în felul său, alergând să facă bani, să aibă mai mult decât celălalt. În acest fel, fostele comunități bazate pe apartenența la un loc fizic(asemănătoare comunităților rurale tradiționale) au fost înlocuite de „prieteniile” bazate pe aparenta „apartenență la o clasă”. De cele mai mute ori, clasa respectivă e dată de capitalul pe care ai reușit să-l acumulezi. Însă niciodată nu găsești doi oameni care să aibă averi identice. La fel, cel care are mai puțin tânjește să fie băgat în seamă de cel care are mai mult. Însă cel care are mai mult, la rândul său, tânjește și el mai sus s.a.m.d.

E un cor al surzilor. Fiecare vrea să fie băgat în seamă de cel care n-are niciun interes să-l bage în seamă. Fiecare își dorește să fie „prietenul” celui care, în realitate, îl detestă. Așa se ajunge la o mare însingurare, la o atomizare a individului, la o izolare reală și profundă. În termeni reali nu mai ești prieten cu nimeni, toți îți sunt dușmani! Chiar și soțul/soția sau, de ce nu, propriul copil. Fiecare își urmărește „obiectivele” sale. De-aceea rata divorțurilor e uriașă, de-aceea relațiile dintre oameni sunt aberant de superficiale. Și nu-ți mai rămâne decât o stranie singurătate pe care încerci să o spargi cu relații contextuale, distracții false etc. De fapt nu încerci decât să te păcălești, să te auto-droghezi cu crezul că „ție îți este bine”.

„Salvat pe persoană fizică” ești acum. Starea de însingurare în care ești adus e, în sine, o inginerie socială. Ți-ai pus vreodată întrebarea de ce te cerți cu ceilalți? De ce sunt unii care te agresează - fiind conștienți de asta - îți spun c-o fac pentru binele tău, în condițiile în care nici lor nu le va fi bine? De ce unii urlă ca disperații, se tăvălesc pe jos și se comportă ca nebunii? De ce întreaga societate e una nebună?

Când spun că lumea e nebună nu-i o bagatelă stilistică, ci chiar o realitate. Comparând societatea de azi cu cea de-acum douăzeci de ani constatăm că lumea de atunci era mult mai stabilă. Dacă însă o comparăm cu cea de-acum o sută de ani ne cutremurăm. Și să nu-mi spuneți că nu putem face comparația!

Mă opresc aici cu divagațiile. Problema de la care am pornit era cea legată de salvare. Există salvare individuală? Nu doar că nu există, ea nici n-ar fi de dorit deoarece îl transformă pe „salvat” în victimă. Dacă doriți salvare - chiar și individuală - faceți pasul către comunitate, acea comunitate profundă nebazată pe bani sau alte chestiuni temporare. Știu că 90% dintre cei care ați ajuns aici, dacă îmi veți da dreptate o veți face doar din complezență, întrucât nu sunteți capabili să faceți pasul despre care vorbesc. Ceea ce e grav deoarece asta înseamnă că monstrul care vă manipulează a învins. În mod normal ar trebui să faceți eforturi de a vă apropia de cei în ochii cărora contați. Și să faceți în așa fel încât să conteze și ei în ochii voștri. Asta înseamnă a depăși superficialitatea și a vă rupe de monstrul lumii de azi.

Dacă vreți să luptați împotriva ticăloșiei societății, dacă vreți să îngenuncheați balaurul, atunci faceți în așa fel încât să aveți o comunitate sinceră în jurul vostru. Regăsiți-vă părinții, rudele, prietenii s.a.m.d. Încercați să dați sinceritate pentru ca, la rândul vostru, să primiți sinceritate. Abia atunci veți înțelege că nu mai aveți nevoie de salvare deoarece sunteți deja salvați.

Rețineți așadar că individualismul nu-i decât iluzia care vă e picurată de cei care-au gândit și programat nebunia lumii actuale. Comunitatea e cea care vă vindecă și, în același timp, vă salvează. Totul e ca baza comunității să fie afecțiunea, sinceritatea, adică acele valori solide și nu minciuna banului.