De ce crește totul și până când?

Primul lucru care-i șoca pe românii care emigrau în Canada prin anii 90-2000 era prețul imobilelor. De ce era șocant? Pentru că, din dorința de a trece la o „viață nouă”, proaspeții emigranți vindeau tot ce aveau prin România, inclusiv casele. Ajunși în Canada erau șocați să vadă cum, un apartament mai prost decât cel pe care-l vânduseră în România, costa de cel puțin zece ori mai mult. Când mai vedeau și cum se fac casele sau apartamentele, cu pereții din placaj fixat cu capse, chiar că li se părea ciudat. Dar acestea erau condițiile, așa că înghițeau în sec și mergeau mai departe întrucât să facă pasul înapoi era de-a dreptul imposibil. 

Între timp și aici s-a petrecut cumva un fenomen similar. Prețurile proprietăților au explodat, urmând trendul din Vest. Românii au găsit chiar o justificare: ne-am conectat la realitățile economiei occidentale, la dinamica acesteia, astfel încât e normal ca, pe măsură ce creștem, să avem o dinamică mult mai mare în domeniul imobiliar. Asta era partitura cântată în 2007-2008, asta e partitura cântată și acum, când prețurile imobilelor tot cresc. 

Știți că a fost o vreme când oamenii puteau să-și ia o casă decentă fără să facă atâtea eforturi așa cum fac acum? Nu, nu e departe de zilele noastre. Asta se întâmpla și-n Occident în anii 60-80. Acum totul e dus la maxime istorice. În SUA, gradul de accesibilitate a unei case este de două ori mai mic azi decât în perioada premergătoare crizei din 2008. În momentul în care îi pui cuiva aceasta statistică în față, spune că nu-i adevărat. Valorile medii nu spun însă povestea completă. Dacă te uiți în mod specific în zonele în care prețurile au luat-o realmente razna - New York, de exemplu - poți trăi cu impresia că datele statistice vin din altă lume.

N-am de gând să fac acum un proces de intenție prețurilor care se învârt pe piața imobiliară, ci aș vrea să mergem puțin mai adânc și să înțelegem motivul pentru care avem de-a face cu asemenea bule. Cauzele nu sunt greu de intuit întrucât, la fel ca în cazul pieței bursiere, vinovatul e același: zona financiară. Cu alte cuvinte, excesele apar ca efect al financiarizării excesive a domeniului respectiv. 

Prețurile din anii 90 pentru imobile autohtone erau atât de mici deoarece lipsea un instrument: creditul ipotecar. În momentul în care s-a dat drumul creditării ipotecare(dacă nu mă înșel asta se întâmpla prin 1997) prețurile au început s-o ia în sus. Piețele occidentale sunt mult mai sofisticate, băncile putând să-și vândă mai departe portofoliile ipotecare prin intermediul unor produse de investiție, pe baza cărora se fac produse complexe. Nebunia exploziei prețurilor care-a bușit în 2008 a avut ca principală cauză inovarea în domeniul ipotecar, care până atunci fusese considerat unul banal. În momentul în care mafioții financiari au început să „inoveze”, scoțând la lumină tot felul de produse sofisticate, pe care doar insiderii le înțelegeau, a apărut explozia cererii de case. O explozie, în mod evident nejustificată de ceva palpabil, ci doar de mitul creșterii perpetue. Care, desigur, ca de fiecare dată în istorie, s-a dovedit a fi fals. 

Marea bușeală din 2008 ar fi trebuit să rezolve problema excesului acumulat, prin falimentul instituțiilor financiare care au cauzat excesul și care nu mai aveau nicio lețcaie în conturi. Doar că FED-ul și restul băncilor centrale au ales o altă modalitate de rezolvare a crizei: minciuna. Permițând băncilor să-și înregistreze în contabilitate produsele junk la prețul de achiziție, nu la prețul curent, au transformat peste noapte niște babe răpciugoase în prințese tinere, pline de farmec. Micile vrăji contabile, încurajate de injecții masive de bani și scăderi halucinante ale dobânzilor de intervenție, au creat mediul perfect de naștere a monstrului care domină acum lumea noastră. 

Dacă ceea ce am cunoscut în 2007-2008 a fost un efect al financiarizării domeniului imobiliar, ceea ce vedem acum este o hiper-financiarizare a întregii lumi. Monstrul scăpat din frâie a găsit acum calea infectării întregii noastre vieți, fiecare aspect fiind controlat acum de nebunia unui exces rămas nerezolvat. Ceea ce vedem este efectiv de neînțeles pentru un om normal. Cum e posibil să se ajungă la o asemenea situație în care, pentru a se justifica realitatea, se ajunge inclusiv la falsificări de statistici oficiale. SUA a ajuns în prezent mai rău decât dictaturile care, în trecut, publicau statistici la a căror lectură izbucneai în râs. Producția la hectar a lui nea Nicu era o biată snoavă pe lângă falsificările în masă care se fac în tot Occidentul. Poate că nu mă credeți, dar luați ca indicație spusele bețivului Jean-Claude Juncker care, ca efect al adicției sale, ajungea să mai spună și adevărul: „Atunci când datele care ne sosesc nu sunt cele așteptate, mințim pur și simplu”. Asta spunea fostul șef al Comisiei Europene pe vremea când treburile mai aveau cât de cât legătură cu realitatea. Vă imaginați ce se întâmplă acum.

Ceea ce e interesant e că acum tot felul de analiști găsesc justificări pentru actuala stare de fapt. Față de 2008, când justificările se făceau ca efect al banilor băgați de cei interesați, acum propaganda este una existențială a statelor. De aceea vedem cum nebunia, în loc să fie rezolvată, e împinsă din ce în ce mai mult în zone care depășesc chiar și imaginația, iar prezentatorii, analiștii, așa zișii experți s.a.m.d. sunt din ce în ce mai entuziasmați. Doar că singura întrebare pe care-o are toată lumea în minte este „Până când?”. Răspunsul este cel mai mare mister deoarece nu știm când se va produce, în condițiile în care e evident că de produs se va produce la un impact nemaivăzut până acum.