Despre Dumnezeu, religie și farsori

Am mai spus-o cu ceva timp în urmă, dar mă văd nevoit să revin asupra subiectului deoarece devine necesar. Articolul trecut a fost invadat de comentarii de genul: „tu distrugi creștinismul cu articolul ăsta”, „n-ai nicio legătură cu viața creștină” și multe alte comentarii așa-zis „mistice”. Motiv pentru care cred că trebuie să punem puțin lucrurile la punct.

O să pornesc de la o chestiune banală: religia e o treabă simplă și extrem de complicată în același timp. Chiar dacă în esență e simplă, e nevoie de experiență și erudiție pentru a te pronunța într-o anumită problemă. Și asta nu doar în cazul ortodoxiei, ci și în cazul celorlalte religii. Mulți ar trebui să ia în considerare inclusiv faptul că nu mai pot înțelege limbajul de acum două mii de ani, astfel încât interpretarea pe care-o oferă „după cum li se pare lor logic”, de cele mai multe ori este de o prostie sforăitoare. Având în vedere elementul expus, înainte de a te așeza să spui tone de „idei” sub forma unui comentariu, ar trebui să te gândești dacă într-adevăr ești îndreptățit să faci ceea ce faci. Nu de alta, dar printr-un comentariu prost, riști să-l faci pe un nehotărât să confunde „cuvântul lui Dumnezeu” cu aberația pe care tocmai ce-ai așternut-o pe hârtie. Așadar, înainte de a te apuca să faci „evanghelizare de Facebook(sau Telegram)”, gândește-te dacă într-adevăr ești calificat să faci asta. Majoritatea celor care comentează în termeni religioși pe-aici, din punctul meu de vedere, nu sunt calificați s-o facă și nu înșiră decât niște platitudini care semnalizează de la o poștă lipsuri semnificative.

Un alt element pe care trebuie să-l remarc ține de modul în care omul de rând se raportează la religie. Îmi pare rău să o spun, dar cei mai mulți nu trec de nivelul de superstiție. A merge să te rogi pentru sănătate(a ta, a neamurilor sau a prietenilor) nu-i tocmai raportarea corectă întrucât Dumnezeu nu tranzacționează minuni sau „rețete minune”. Încercând să ajungi în acest fel la Dumnezeu nu te deosebești de cei doi evrei din banc, fiecare rugându-se la Dumnezeu - unul pentru 10 $, iar celălalt pentru 100 milioane de dolari care i-ar fi ieșit dintr-o afacere. În final, bogatul îi dă săracului 10$ ca să-L lase pe Dumnezeu să se gândească doar la afacerea lui. 

Modul în care se raportau oamenii la religie în urmă cu 2000 de ani era absolut diferit de ceea ce unii consideră azi credință. Fenomenele creștinismului timpuriu ne spun o poveste total diferită de ceea ce îndrugă precum niște mori stricate „evanghelizatorii de Facebook”. Din păcate, rezonanțele mesajului de atunci sunt mult diminuate în ziua de azi. Ne-am pierdut nu doar abilitatea ci, mai rău, vocabularul. Termeni precum smerenie, duh, pace, parte a vocabularului curent în alte vremuri, au ajuns atât de distorsionați în prezent încât e necesară o cufundare în cărțile vechi doar pentru a le pătrunde adevăratul sens inițial. Altfel n-ai cum să te conectezi la credință. E ca și cum ai încerca să mergi cu o viteză de autostradă pe o întortocheată potecă montană. Iar exemplele anterioare fac parte din bagajul uzual, fără a urca la termeni cu adevărat complecși precum logismoi(λογίζομαι); fără înțelegerea acestora, majoritatea istorisirilor din cărți precum Patericul sau Limonariu, par simple povești de o naivitate dezarmantă. Nici nu-i de mirare că reverberațiile adevărate ale acelor vremuri se resimt doar în câteva zone extrem de rarefiate. Când te afli în proximitatea cuiva care percepe ritmul acelor reverberații abia atunci îți înțelegi micimea și te simți înecat în întrebări care te năpădesc și cărora doar acea persoană le poate răspunde. 

Văzându-i pe toți cei care învârt concepte pe care nu le înțeleg cu ușurătatea gospodinei care mestecă în mămăligă, i-aș întreba simplu: ce anume așteptări aveți voi de la delirul care a ajuns să izvorască din voi cu atâta ușurătate? Vă produce vreo satisfacție, vă simțiți mai puri după ce emiteți toate acele înșiruiri de formulări de multe ori fără sens? Repet întrebarea de la începutul articolului: v-ați întrebat vreodată dacă aveți vreo calificare în a emite toate acele torente obsedante? Evident nu, iar asta face întreaga ecuație s-o vireze către hilar.

Mă mai trage câte unul de mânecă din cauză că nu-l aduc pe Dumnezeu în ecuație. Și-atunci l-aș întreba pe respectivul: cine se crede el pentru a-l aduce pe Dumnezeu în ecuație? Mereu mi-am pus întrebarea de ce ne-a dat drumul Dumnezeu prin lume și, mai ales, de ce ne-a înzestrat cu liber arbitru? Nu cumva pentru a ne putea descurca singuri, după cum ne taie capul? Nu cumva pentru a putea face alegerea liberi, fără nicio constrângere. Dându-ne liberul arbitru, Dumnezeu ne-a dat puterea, iar asta trebuie tradus prin faptul că, în timpul vieții, avem tot ceea ce ne trebuie pentru a ne descurca. De aceea, atunci când vorbim de treburi ale omului în lumea aceasta, trebuie să stea în puterea noastră rezolvarea lor. Avem tot ce ne trebuie! Înseamnă oare că-l dăm afară pe Dumnezeu? În niciun caz! Înseamnă doar că, în micimea vieții pământești, ne folosim de puterile noastre, atât cât putem. Poți să nu excluzi minunea din lumea aceasta, dar și să-l aștepți pe Dumnezeu să-ți înlocuiască becul ars sau să te scape de-o belea în care singur și conștient ai intrat, mi se pare exagerat. Poate ar trebui să înțeleagă și cei care au transformat religia în superstiție că Dumnezeu nu e agent de bursă, aranjor de numere la loto sau responsabil cu calculul de pensii sau salarii. Și nu e nu pentru că nu ar putea, ci tocmai pentru că puterea sa excede lumea îngustă în care trăim. 

Avem o lume cu legile ei, o lume pe care trebuie să o înțelegem pentru a ne descurca, pentru a ne trăi viețile. Și, de asemenea, avem o viață pe care trebuie să o înțelegem. Iar înțelegerea sensului vieții este, din punctul meu de vedere, misiunea  noastră obligatorie și, probabil, e sădită în noi asemeni unui cod generic. E multă căutare aici, mult efort care trebuie făcut. Și, culmea, abia după ce treci cu succes peste acest efort imens, poți spune că ai început să pătrunzi în tainele drumului tău care atunci se află abia la început. Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu apucă să-și pună întrebările fundamentale, iar dintre cei care și le pun, mult prea mulți eșuează în a găsi un răspuns deoarece, în dramatismul căutării unui sens, se lasă îmbătați de drogul ateismului, acea cale simplistă care-i blochează în lumea aceasta.  

Nu de puține ori constat cu mâhnire cum marile „războaie fără sens” care se dau în general prin rubricile de comentarii sunt între cei care nu și-au pus întrebările necesare, dar care practică un soi de „superstiționism” ridicat la nivel de religie, cu cei care și-au pus întrebările, dar nereușind să-și găsească răspunsurile au picat în capcana facilului ateism. 

N-am de gând să țin o prelegere sau să mă transform într-un soi de „pol de raportare morală”. Le-aș atrage totuși atenția freneticilor că, prin modul lor absolut aberant în care pun problema, nu fac altceva decât să le sedimenteze contestatarilor lor atei ideea că au făcut alegerea cea mai bună. Ceea ce, desigur, e un drum iluzoriu la capătul căruia nu se află nimic. 

De multe ori un gând nu-mi dă pace, anume acela al limitei fixate de Dumnezeu. Atâta vreme cât suntem pe lume și ne-a fost dat tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi în lumea aceasta, oare nu înseamnă că prin aceasta ni s-a stabilit o limită? De ce oare a eșuat Evul Mediu? Oare nu din cauză că a încercat instaurarea unui rai pe acest pământ, lucru absolut imposibil? Cu alte cuvinte, căutând apropierea, medievalul a încercat să-L atragă pe Dumnezeu în lumea sa, încălcând limita impusă de Creator. În sens contrar, societatea în care ne aflăm caută să-și găsească liniștea excluzându-L definitiv pe Dumnezeu. Totul se desfășoară asemeni unui pendul care se mișcă între două extreme ratând de fiecare dată raportarea corectă, punctul de echilibru al centrului.

O să mă opresc aici deoarece nu vreau să duc lucrurile mai departe. Repet însă apelul meu inițial: înainte de așterne ceva, chiar și-n rubricile desuete de comentarii, întreabă-te dacă ești calificat să faci asta și dacă nu cumva, prin ceea ce faci, ajungi să faci mai mult rău. V-o spune unul care, deși nu e calificat, a așternut articolul de față, probabil plin de erori. Dar îmi asum asta sperând ca cei care sunt împinși de imboldul de-a mai înșira prostii, s-o lase mai moale deoarece, după cum bine știm, „cel stăpânit de slava deșartă, sau se înspăimântă de demoni, sau se aseamănă lor”.