Primul aspect, cel al „răstirii americane” poate fi considerat un sunet al disperării. Netaniahu a făcut atâtea nefăcute încât Trump cred că l-ar împușca. Începerea unilaterală a conflictului cu Iranul a aruncat SUA într-o situație critică. Israelul se afla pe marginea prăpastiei în momentul în care Trump a bombardat Iranul. Dacă situația ar fi fost amânată, la ora actuală Israelul ar fi fost șters de pe suprafața pământului întrucât capacitatea sa de apărare tindea către zero. Spre deosebire însă de Iran, ajutat deplin de relief, Israelul nu are pe ce se baza în cazul căderii Iron Dome. De aceea Iranul, fără antiaeriană, a fost capabil să reziste. Însă, planul de bombardare pus la cale de Iran, care creștea de la o zi la alta, risca să șteargă cu totul Israelul de pe hartă. De altfel, imaginile care tot vin de acolo ne arată realitatea: Netaniahu a băgat țara într-o nebunie, fiind aproape de a o distruge cu totul.
Administrația Trump a făcut un joc de circar perfect, căutând(și găsind) o echilibristică perfectă, adaptată situației critice în care se află, pentru a împăca și capra și varza. A făcut-o pe zmeul față de Iran, însă a anunțat cu cel puțin 36 de ore înainte locurile unde va bombarda. Asta a permis Iranului să-și mute uraniul și mare parte din echipamente în zonele mai sigure de sub munte, iar mutarea uraniului a fost anunțată anterior atacului american. Bombardarea a fost mai mult un show pentru mașinile mediatice ale Israelului și SUA, dar prețul plătit de Israel a fost unul crâncen. Mai precis, Trump le-a arătat situația reală, trântindu-i în față lui Netaniahu perspectiva ștergerii definitive de pe hartă.
Realitatea pe care Trump i-a arătat-o a fost aceea că SUA nu mai are capacitatea de a apăra Israelul, că meciul în care Netaniahu s-a băgat e unul pierzător și că SUA intervine pentru ultima dată. Mai pe șleau spus, lui Netaniahu i s-a spus că trebuie să se descurce din ce în ce mai singur și că dacă nu schimbă din rădăcini politica Israelului își va distruge țara. Efortul făcut de SUA în actualul conflict a fost unul exagerat, aproape de nesuportat. S-au trimis Israelului muniții defensive, punând în pericol stabilitatea SUA. Și, cu toate acestea, s-au dovedit insuficiente. Nu mai vorbesc despre apărarea antiaeriană extinsă, făcută de pe teritoriul Irakului, Siriei și Iordaniei, fără niciun succes. Israelul și-a luat o bătaie cum nici măcar nu visa!
Că lucrurile stau așa cum am spus-o, se vede limpede din pașii făcuți. SUA au forțat revenirea la „Acordurile Abraham”, inițiate de Jared Kushner în primul mandat al lui Trump. De data aceasta, la acele acorduri a fost adăugată recunoașterea de către Israel a celor două state palestiniene. E adevărat că s-a pus conducerea „reformării Autorității Palestiniene”, dar este un pas major înainte. Iar condițiile puse sunt unele de fațadă: alegeri libere, demilitarizarea și existența unui partener de negocieri în zona palestiniană în care Israelul și comunitatea internațională să aibă încredere.
Trump - în nebunia sa - pare a fi singurul care a înțeles cu adevărat de unde pornește totul: zilele trecute a cerut pe un ton imperativ închiderea problemelor juridice ale lui Netaniahu. Aceasta, din punctul de vedere al lui Trump ar fi soluția opririi acceselor de nebunie ale lui Netaniahu. Ceva mă face însă să cred că de data asta e groasă, situația fiind înțeleasă nu doar de Netaniahu, ci și de toți cei din conducerea superioară a statului Israel. S-a dus vremea în care erau jupânii regiunii. Acum sunt forțe mult mai mari și, în plus, „apărătorul nelimitat” al Israelului a semnalizat că nu mai poate.
Iranul, cu toată că părea a fi fost făcut mat prin acțiunile impecabile ale Mossad-ului, a dovedit că e capabil să reziste și a ieșit teribil de întărit din toată afacerea. În primul rând, programul său nuclear este considerat justificat. Nici naiba nu mai zice nimic. Trump se laudă că „a distrus toate facilitățile iraniene”, doar că știe realitatea. Precum un clovn, încearcă un joc de imagine pentru a-i ieși scamatoria. Însă, în spatele uimirii publicului, toată lumea știe că iepurele a fost pus anterior în joben, deci nu s-a produs nicio minune.
Certitudinea mea este că, într-un timp destul de scurt, Iranul va anunța că deține arma atomică, asigurând astfel un echilibru în Orient. Cel mai probabil îi va fi livrată de Coreea de Nord, astfel încât se va face trecerea către recunoașterea programului nuclear iranian. Va fi ceva de genul „n-ai vrut când am vrut să negociem, acum nu mai e nimic de negociat întrucât bomba e pe masă”. În plus, Iranul a semnat acorduri de achiziție de arme din China și Rusia. China va livra avioane moderne de vânătoare - similare celor ale Pakistanului - și alte echipamente militare avansate. Rusia va livra masiv sisteme antiaeriene S-300 „de nouă generație”. Ce ascunde ultima sintagmă? De fapt e vorba de sisteme S-400, care au fost lăsate cu vechea denumire pentru a nu face valuri. Practic, din toartă afacerea, Iranul iese întărit. În plus, s-au consfințit culoarele sale de aprovizionare, cele care au făcut ca țara să reziste: pe de o parte culoarul cu Rusia, iar de partea cealaltă cel cu China, prin Pakistan.
Dar asta nu e totul. A existat o convorbire între președintele iranian Masoud Pezeshkian și Mohammed bin Salman Al Saud, care e șeful de facto al Arabiei Saudite. Această discuție va conduce, cel mai probabil, la accelerarea unor negocieri SUA-Iran care, cel mai probabil, se vor termina cu recunoașterea de către Iran a Israelului(dar și invers, prin renunțarea la aberanta politică de „capitulare a Iranului”!) și deschiderea piețelor pentru Iran, asigurându-se astfel finanțarea țării pentru reconstrucție. Posibil ca în toată această discuție programul nuclear iranian să joace un rol interesant, în schimbul încetării acestuia, țara putând să obțină avantaje impresionante.
Cu toate că poate părea o victorie a Israelului, adevărul e că avem de-a face strict cu o victorie mediatică. Tot ceea ce înseamnă planul sionist „Greater Israel”, cel puțin acum este tăiat din rădăcină, iar Israelul trebuie nu doar să se împace cu situația din teren, dar trebuie să pună și umărul pentru a șterge resentimentele adunate împotriva sa. Altă șansă de a sta pe propriile picioare în zonă, în lumea care vine, nu există.
Cu toate că e un papagal, Trump e singurul președinte care a avut puterea să ia taurul de coarne. În ceea ce privește situația din Orientul Apropiat, pare a fi acționat bine. Însă nu trebuie să uităm că meciul nu s-a terminat. Oricând, ca o fiară turbată, Netaniahu poate răsturna masa de joc. Chiar dacă va fi iertat de problemuțele sale juridice, cea mai mare problemă a sa de acum este înfrângerea usturătoare pe care și-a luat-o din conflictul cu Iranul. Adevărul e că mult prea marketatul Iron Dome și-a arătat ineficiența totală în condiții de război real, în care te bați cu un stat, nu cu niște desculți. Iar înfrângerea pe care și-a luat-o Israelul e frustrantă și, în mod sigur, se vor căuta țapi ispășitori. Și cine e mai bin pentru acest rol, altul decât cel care a târât Israelul în nebunescul conflict cu Iranul?
Sincer să fiu, este una dintre ultimele șanse ale Israelului. Și, probabil, ultima șansă pentru pacea lumii. Dacă va pica și aranjamentul acesta, putem să începem să facem pregătiri de supraviețuire în caz de război. Pentru că nu se va pune problema dacă, ci când.
Citesc postarea asta a lui Trump și nu-mi revin. De ieri, de când am postat anunțul sec pe Telegram, pur și simplă mă simt de parcă cineva mi-ar fi dat un pun în barbă. De ce? Pentru că, treptat, ca dintr-o beție, îmi revin și pot să înțeleg exact evenimentele. Iar de venit nu-mi vine să cred! Doar că acum avem suficient material pentru a pune totul cap la cap.
Având în vedere situația rezultată din cenzurarea scandaloasă a DDWall și întrucât sunt luat de evenimente foarte din scurt, le ofer tuturor celor interesați de articolele și ideile mele posibilitatea de a rămâne în contact prin intermediul emailului.
Am creat un formular pentru cei care vor să rămânem în contact. Trebuie doar să introduceți numele și mailul, iar datele sunt salvate astfel încât să vă pot contacta direct. În acest fel, în cazul în care îmi sunt închise canalele vă voi putea trimite mesaje cu eventualele canale pe care le voi deschide(cât s-o mai putea deoarece deja am obosit).
Nu vă voi trimite mail decât atunci când îmi vor fi închise canalele sau doar ca să vă notific asupra deschiderii unui canal de comunicație. Nu vă așteptați să primiți altceva la adresa pe care mi-o furnizați.
Formularul aici:
Între timp, prietenii ideologici de la Bruxelles ai Mucușorului au blocat fondurile României. De ce? Pentru că Ucraina. Proștii s-au tăvălit cu curul pe asfalt că dacă ajunge Simion vom avea blocate fondurile. Care-i diferența? Dacă, prin absurd, s-ar fi numărat corect și ar fi ieșit Simion, fondurile ar fi fost blocate cu mare tam-tam. Așa, s-au blocat pe șest. Dar, pentru noi, realitatea e aceeași.
Ceea ce vreau să vă subliniez în acest articol este că, oficial, am intrat în ceea ce putem numi Mucușoriada. Da, este o paralelă cât se poate de transparentă cu Țiganiada lui Ioan Budai Deleanu. Ca și țiganii din poem, Mucușor trăiește într-o lume semi-reală, bântuită de „spirite”, „voci” și alte elemente care-l fac să aibă o judecată aberantă. Realitate îl lovește prea puțin, esențiale pentru sine fiind „vocile”. De aceea comportamentul pe care-l afișează e aberant. Rămasul cu mânuțele în aer reprezintă un blocaj în MMM: nu mai aude vocea care-l ghidează și, pur și simplu, se blochează. Exact ca un mecanism stricat sau rămas fără baterie.
Tot ceea ce începe acum e o epopee cu numeroase conflicte la baza cărora se află personaje strâmbe generate aberant de mintea MMM. În interiorul său apar conflicte, disensiuni și tulburări generate de „personaje periculoase” externe care-i învolbură orizontul, afectându-i capacitatea de percepție a realității. Caracterul extern al acestor personaje este însă unul înșelător, ele fiind generate de propria minte pentru a obține o coerență între realitatea palpabilă și lumea strâmbă a minții sale unde-și petrece cea mai mare parte a timpului.
Singurul corector al situației Mucușorului este, așa cum am mai spus, autoritatea. Acea autoritate palpabilă în lumea reală, dar care, pentru a funcționa în mintea MMM are oglindit „un zeu” în fantasma pe care-o trăiește Mucușor. Însă, pe măsură ce realitatea îi spune Mucușorului că „autoritatea supremă” care-l ghida se află în controlul său, rolul „zeului oglindit” în negura minții sale scade, astfel încât personajele obscure fabricate de propria-i minte defectă redevin preponderente în judecata sa. Și asta e logic din punctul de vedere al MMM întrucât orice intruziune în „lumea sa secretă” e văzută ca un război, ca o agresiune. Însă depinde de situație dacă zeul oglindit al autorității e unul suprem - căruia vrei-nu vrei trebuie să i te supui - sau un „pământean” care poate fi înfrânt d zeii minții sale.
Există inclusiv o explicație pentru care Mucușor trăiește în concubinaj. Nu, nu e vorba de ideologie, ci pur și simplu de pericolul pe care-l resimte inconștient ca o altă autoritate să-i cotropească universul. Din punctul său de vedere, lipsa hârtiei îi garantează monopolul asupra lumii sale interioare care-i ghidează existența. De aceea evită „să semneze” întrucât o altă autoritate amestecată în „mecanismul său” e respinsă apriori.
Teoretic, de însurat oficial nu se va însura niciodată. Practic, dacă asemeni lui Parpangel ajunge să se căsătorească cu Parpanghelica, ar putea avea consistență în acțiuni ca efect al ghidării sale de către Mirabela. Este cumva un mecanism intim similar celui al lui Ceaușescu, condus continuu de tovarășa Leana. Cu precizarea că în cazul lui Ceaușescu nu se manifesta o asemenea nebulozitate la nivel mental precum la Mucușor.
Și uite-așa, într-o notă tragi-comică, vom trăi o tragedie generată de comediile unei gândiri izvorâte dintr-o nebunie absolută. Autoritatea care l-a împins deja își pierde din putere și, cu fiecare numire pe care-o va face, Mucușor va da din ce în ce mai multă crezare zeului său propriu, în defavoarea celui oglindit de autoritatea care-l manipulează. Și uite-așa începem să fim părtași la Mucușoriadă. Fără să ne fi dorit, dar înghesuiți cu forța de aberanții care cred că stăpânesc mecanismele intime ale unor minți defecte. Aceeași aberanți care se vor târâi pe jos de îngrijorare în momentul în care „opera lor” va începe să paradească în stânga și-n dreapta, ghidată strict de fantasmele minții sale defecte.
Nu vă cer să-mi confirmați cele scrise aici. Vă rog doar să încercați să interpretați tot ceea ce vom trăi de-acum înainte prin intermediul descrierii pe care am făcut-o MMM. Veți rămâne surprinși!
Până acum am văzut frânturi dintr-un tablou, doar că, atunci când ne îndepărtăm pentru a privi la scară globală, constatăm că frânturile se coagulează într-un tablou interesant din care putem trage anumite concluzii. Este vorba de un reset care va reface puterea sforarilor din spate sau o accelerare a căderii?
Ieri, pe DDWall, vă arătam cum se dezvoltă situația din Iran exact așa cum prevăzusem în materialul pus sâmbătă pe blog. Poate că e timpul să punem cap la cap „similaritățile” pentru a înțelege „marele tablou”. Așa cum v-am spus, constatăm o schimbare radicală a întregului concept de război. De la conflictul din Ucraina vedem că tacticile utilizate converg spre o altă abordare, în care faci prăpăd cu arme simple, bine coordonate de un sistem articulat de informații. E drept, de fiecare dată sistemul informațional a avut un rol crucial în război, doar că acum pare că sistemul informațional e războiul. Înainte era crucial să interceptezi comunicațiile adversarului pentru a-i intui mișcările de pe câmpul de luptă. Acum devine esențial să dai lovituri în adâncime, la susele care-i alimentează mașina de război. Nu doar că lovesc acolo unde doare mai tare, dar pot face irelevant avansul pe frontul principal.
Sunt elemente pe care le-am văzut, ca trase la indigo, atât în conflictul din Ucraina cât și cel din Israel. Totul e prea similar pentru a nu fi legat cumva ombilical. Atât în Ucraina cât și în Iran s-au folosit aceleași metode de șubrezire a adversarului. Mai țineți minte când ucrainenii au atacat radarul Voronej? E din același scenariu cu distrugerea antiaerienei iraniene. Dar „înfierbântarea” așa-zisei opoziții împotriva lui Putin? Nu e cumva la fel de coerentă cu actualele „dezordini” în care zeci sau sute de iranieni strigă „moarte lui Ali Khamenei!”? Ce înseamnă câteva zeci de oameni raportați la cei zece milioane de locuitori ai Teheranului? Dar agitația e produsă, se ventilează și populația, pe lângă tacticile demne de ISIS e intoxicată cu tot felul de „chestiuni care se vor produce oricum”.
Care-i însă „schema extinsă” a planului geopolitic? Vă explic vectorii pe care se merge. Ucraina slăbește Rusia prin stabilirea unei bariere către Europa, în timp ce țările nordice se asigură că nici pe la ele rușii nu mai au acces liber la Atlantic. Israelul slăbește Iranul, împingând kurzii spre blocarea nordului țării, adică a accesului la Marea Caspică. Astfel Rusia e izolată inclusiv pe „culoarul strategic Nord-Sud”. Un Iran terminat slăbește capacitatea Chinei de a se aproviziona. În plus, un ipotetic avans al kurzilor în nordul Iranului ar produce un stat kurd care ar conta geopolitic și care ar face o presiune teribilă asupra Turciei. Acea Turcie neascultătoare care tinde să fie făcută nerelevantă prin ruperea zonei de la Gaziantep până la Kars și ținută în frâu de un stat Kurd care ajunge să stăpânească de la câmpurile petrolifere ale Siriei, atingând malurile Mediteranei(în sudul Turciei), până la Marea Caspică și granița cu Afganistan.
Tratatele semnate de Trump în Orient mențin petro-dolarul, dându-i o altă menire, anume aceea ca statele arabe „aliate” să devină „fabrica” SUA în locul Chinei. Astfel stimulezi lăcomia arabă, aruncându-i împotriva Chinei. Conflictul indiano-pakistanez are și el cheia sa geopolitică. Cum Pakistanul a fost aprovizionat de China cu avioane puternice, indienii s-au văzut făcuți de râs cu rudimentarele lor avioane Rafale franțuzești, ieșite din uz. Astfel le-a crescut frustrarea, dând vina pentru propria lor neputință ... pe China. Și astfel, India se gândește să iasă din BRICS. Ce înseamnă asta? Că se aruncă în brațele americanului, care profită de construcția infernală produsă de englezi atunci când au rupt Pakistanul și Bangladeshul de India. Și uite-așa mai cade un stâlp auto-detonându-se.
Ce ar urma dacă planul merge brici? În mod logic impulsionarea Taiwanului pentru a crește frustrarea Chinei care, astfel, se va vedea într-o „chingă” compusă din Vietnam, Filipine, Taiwan, Coreea de Sud și Japonia. Cu sprijin puternic „pe la spate” dinspre SUA și Australia.
Întreg puzzle-ul este mascat de conflicte care par locale, absolut întâmplătoare, dar care sunt legate ombilical între ele. Și-n tot contextul apare un Trump care face impecabil pe prostul(sau poate că e prost, dar nimerește la fix în peisaj), liniștindu-i pe liderii adverși în timp ce, subteran, se continuă marele plan al paradirii adversarilor. Posibil ca acesta să fie planul marelui reset: slăbirea BRICS până devine irelevant.
E clar însă că avem de-a face cu un joc complex care, în același timp, e unul de tipul „all in”. În tot contextul există o singură necunoscută, anume China. „Regatul de Mijloc” se află la finalul unui ciclu economic pe care tot încearcă să-l conserve. De aceea se comportă cu mănuși în relația cu Occidentul. Însă întrebarea fundamentală este dacă merită să te comporți cu mănuși în condițiile în care celălalt are mănuși, dar de box și când îți mai frige câte una te lasă mahmur? Dacă pică Rusia, Iranul sau ambele, China devine pradă ieftină pentru adversari. Și pare că nu sunt conștienți de asta. Într-adevăr, au tratate bazate pe încredere cu ambii, dar ezită să iasă în față.
De ce ezită? Pentru că-i e frică să iasă din actuala paradigmă. Doar că, așa cum am spus, actuala paradigmă este una care se termină. Trebuie să se reinventeze. O întărire fermă a BRICS, o alianță pe față cu Rusia și Iranul ar ajuta în mai multe direcții. Însă, în primul rând, capacitatea de producție a Chinei s-ar putea deschide în zona necesităților de scalare a celor doi colegi de paradigmă geopolitică. Astfel, China ar putea intra într-o nouă paradigmă economică, similar SUA în Al Doilea Război Mondial. Dacă va pierde startul aici sau dacă se va tot comporta cu mănuși, făcându-se că nu vede problemele, va sfârși asfixiată cu perna. Chestie căreia îi este menit, în fapt, tot tabloul geopolitic pe care l-am prezentat.
Există însă și un asterisc. Nu trebuie pornit de la premisa că Rusia sau Iranul vor capota. Într-adevăr, Iranul a primit o lovitură dură, dar marea întrebare este cât de extinsă e rețeaua de cârtițe a Mossadului. Conform unor informații locale, evreii n-ar fi reușit invalidarea rampelor de lansare ale rachetelor balistice întrucât era vorba de niște rampe false, construite special să se vadă evident din satelit, dar care, în realitate, erau doar butaforie(similare tancurilor din carton pe care le tot bombardau americanii în Serbia). De asemenea, în ciuda omorârii multor lideri, aparatul de comandă funcționează în continuare. Iar Iranul continuă să bombardeze, solicitând din ce în ce mai mult antiaeriana. Până acum au dat doar 200 de rachete și au produs pagube majore. O să evaluăm zilele următoare raportul distrugerilor, mai ales că acum Iranul își propune să pună la pământ teritoriile arabe ocupate.
La fel stau lucrurile și în Rusia. Într-adevăr, s-au dat unele lovituri spectaculoase în adâncime, dar vedem cum Rusia înaintează atât în Sunî cât și în Dnipropetrovsk. E de observat.
În general, prezentând complexele situații geopolitice îmi iau înjurături de la unii sau alții, în funcție de tabăra geopolitică în care se află. Înțelegeți însă că a prezenta faptele așa cum sunt nu înseamnă că mă situez de-o parte sau de alta. De asemenea, există un potențial mare de intoxicare și, recunosc, nu sunt imun. E greu să-ți găsești sursele într-un conflict nou. Dar întotdeauna e loc de mai bine și, experiența arată că, pe măsură ce un conflict a evoluat, intoxicarea s-a redus spre zero în ceea ce-l privește pe subsemnatul.
Existau două variante puse pe masă. Prima, cea chinezească pe care o știa toată lumea: întărirea tiraniei. Cealaltă, o ciudățenie emisă de o figură de primă mână a Partidului Comunist Chinez, care avea o înțelegere profundă a societății occidentale și care propunea, nici mai mult nici mai puțin decât ... occidentalizarea Chinei. Asupra sa nu planau îndoieli, iar punctul său de vedere, cu toate că era cât se poate de coerent, ridica multe semne de întrebare, astfel încât i-au solicitat clarificări ale punctului său de vedere.
Pe scurt, ceea ce spunea părea de neacceptat pentru membrii de vârf ai Partidului. Flexibilizare, libertate de mișcare, libertate de expresie s.a.m.d. Pus la colț de către membrii mai în vârstă și admonestat pentru că pune în pericol stabilitatea țării, a fost întrebat direct: „Cum crezi că vei ține atunci oamenii în frâu în condițiile în care acum, când supravegherea e strictă, se întâmplă ceea ce vedem?”. Răspunsul său a fost șocant pentru întreaga nomenclatură a Partidului.
Problemele de azi, a spus el, sunt date de expunerea excesivă a partidului. Omul muncește și când ajunge acasă nu are ce face. Partidul a mers pe ideea că va reuși să creeze omul ideal, iar acum sunt oameni în stradă. E clar că adeziunea la politicile Partidului nu mai este aceeași, în plus propaganda capitalistă înflorește. Nu ne putem opune deoarece, chiar și dacă întărim supravegherea și impunerea legii, până la urmă ne vom trezi în fața unui popor dușman și vom fi nevoiți să capitulăm.
Esența a ceea ce propun este secretul stabilități societăților occidentale. Cu toate că au mai multe partide, cu toate că societatea pare instabilă, de fiecare dată merge într-o direcție clară, fără a se da la o parte de la direcție, indiferent de cine vine la putere. Pluripartidismul occidental este tot un monopartidism deoarece sunt trasat limitele în care trebuie să se miște(cei care încearcă să devize direcția sunt numiți extremiști și marginalizați). Iar acolo, chiar dacă sunt revolte, sunt revolte punctuale și nimeni nu se gândește să înlocuiască sistemul, ci să dea jos un partid sau altul, cu alte cuvinte să schimbe actorii din față. Echivalentul de la noi ar fi revolta împotriva unui primar sau al unui guvernator regional. Însă, direcția rămâne neabătută.
Aceasta este doar o poză falsă. Sistemul occidental nu se bazează pe pluripartidism. E doar una din fețele sale. Nu e ciudat că noi avem parte de revolte acum, când am reușit să creștem nivelul de trai al țării? Am reușit prin propriile puteri, iar acum vedem că Occidentul ne distruge. De fapt nici nu e nevoie de intervenția unor forțe din afară pentru a se vedea fenomene similare. Și în Occident s-ar revolta oamenii dacă ar fi în stadiul în care suntem noi acum. Frustrările la noi vin din diferențele care se văd în societate și din faptul că unii au impresia că sunt blocați în idealurile lor de către Partid. Treaba noastră este să spulberăm această idee din mințile oamenilor.
Trebuie să înțelegem că nu vom putea crea omul ideal, iar asta vedem acum în stradă. Trebuie să facem ceea ce face Occidentul, anume să modelăm omul în direcția idealului societății și Partidul să se ocupe de direcție. Cum poți face asta eficient, fără să te trezești cu oameni în stradă? Exact cum o face Occidentul: lăsându-i să acumuleze deoarece ulterior le va fi suficient de frică să nu-și piardă agoniseala. Nu e vorba obligatoriu de averi mari, cu toate că cei mai mulți vor visa la ele. Chiar și acum avem colecționari de nimicuri pe care nu-i știm și care, întâmplător, nu se amestecă în mișcările împotriva Partidului deoarece le e frică să nu piardă ceea ce au acumulat.
În Occident i se spune consumerism. Oamenii au de ales între aceleași lucruri prezentate în zeci și sute de feluri. Femeile își cumpără multe haine, bărbații caută mașini puternice de care se îndrăgostesc. La noi oamenii nu au ce face după ce termină munca. În occident omul așteaptă să-și termine munca pentru a-și îmbunătăți mașina, casa s.a.m.d. Iată de ce la noi omul se revoltă. Omul simplu nu poate fi crescut ideologic și de aceea trebuie să-i dai un drog, iar acel drog este mania cumpărăturilor. Pentru a-și putea satisface dorința va trebui să muncească mai mult. Brusc, idealul său nu va mai fi schimbarea sistemului politic, ci câștigarea de bani.
Vedem cum se înghesuie oamenii spre Zonele Economice Speciale, doar pentru că acolo se câștigă mai mulți bani. Acele zone ne aduc o creștere economică puternică și trebuie să ne întrebăm ce anume urmărim: creșterile aduse de aceste zone sau frustrarea oamenilor care au suficient pentru a trăi, dar nu au ce face? China este acum la răscruce. Ceea ce propun este cât se poate de simplu: extindem Zonele Speciale la nivelul întregii țări, permitem deschiderea întregii economii, astfel încât relațiile economice vor fi cele care vor prima. Oamenii își vor omorî timpul liber în căutarea distracțiilor mărunte care învârt banii în economia țării, conducând astfel la creșteri de PIB și dezvoltare. Rolul Partidului va fi atunci cel de îmbunătățire continuă a politicilor educaționale, astfel încât să avem o forță de muncă din ce în ce mai educată. Iar consumerismul va fi drogul care va muta focalizarea populației de pe politică spre realizarea personală. Pentru omul de rând, Partidul trebuie să existe, dar ca model și ca garanție a realizărilor pe care le au ei. Astfel întreg sistemul politic al țării și oamenii vor fi în aceeași barcă.
Desigur, acum trebuie să arătăm fermitate, să dăm un exemplu pentru toată lumea că Partidul este de nemișcat. Va trebui să întărim disciplina, dar, pe parcurs, trebuie să dăm drumul câte puțin, astfel încât omul să poată vedea „că i se deschide calea”. Trebuie să învățăm să folosim armele Occidentului și să-i învingem cu armele lor. Singurul element împotriva căruia va trebui să luptăm va fi degenerarea pe care o vedem acum în Japonia și în alte țări occidentale, iar aici rolul esențial îl va avea educația. Omul simplu trebuie lăsat să aibă consumul ca ideal, dar va trebui să ne asigurăm că sistemul educațional va scoate mulți oameni care vor avea ca ideal știința și tehnica.
În mare, acestea au fost ideile expuse, care i-au convins pe cei care propuseseră închiderea Zonelor Economice Speciale ca „represalii” pentru agitația creată. Personajul despre care vă povestesc a mai continuat să conducă din umbră pentru a-și vedea direcția pusă în practică. Culmea, a fost singurul om din politica recentă care a condus țara inclusiv atunci când nu mai ocupa nicio funcție.
Așa a ajuns China acolo unde se află. Ideea e simplă: și noi și ei suntem conduși în același mod. Partea proastă e că noi suntem conduși așa în interesul altora, în timp ce ei sunt conduși așa în interesul lor. La urma urmei, inclusiv în iluzoriul joc economic, contează ce anume numeri când se trage linia: banii sau frustrările?
Povestea începe cu ceva mai mult timp în urmă, mai precis cu vreo trei ani. Un jurnalist care-a aflat o știre din interiorul companiei Meta a vrut s-o facă senzațională: era vorba despre două AI-uri puse experimental să „vorbească” unul cu celălalt, în timp ce inginerii urmăreau discuția dintre ele. Scopul experimentului era acela de a dezvolta un protocol de comunicație mai eficient, în limbajul de azi un soi de optimizare automată a prompting-ului în comunicația mașină-mașină.
