Unind punctele

Astăzi vă propun să privim puțin diferit la evenimentele pe care le trăim. De fapt, cu ceva timp în urmă, vă povesteam că evenimentele din Ucraina sunt, în mod indubitabil, o manifestare a unui plan american de lungă durată și care în niciun caz nu mai poate fi oprit. În episoadele de istorie contemporană necunoscută pe care vi le-am relatat pe blog(vezi aici cel mai relevant episod pentru problema discutată azi) v-am arătat că extragerea Ucrainei a fost o veche obsesie, care a început cu foarte mult timp în urmă. Faptul că subiectul a traversat Atlanticul, devenind obsesie a statului subteran american ține doar de „alocarea resurselor”, nu de beneficiarul real al acțiunii. 

Iată de ce acum trebuie să trecem puțin mai departe și, unind punctele, să înțelegem că atât Ucraina cât și Iranul reprezintă părți ale aceluiași plan, cu același beneficiar și, culmea, cu aceiași actori principali, ombilical legați de beneficiarul real al celor două conflicte. Poate suna criptic, dar oamenii inteligenți înțeleg mult din puțin.

Ucraina este un caz de „fir al Ariadnei” în ceea ce privește implicarea militară. Fiind vorba de cea mai mare putere nucleară a lumii, era limpede că atacarea sa nu se putea face frontal deoarece exista pericolul escaladării. Astfel implicarea este una extrem de dubioasă, prin interpuși ai interpușilor, într-o încrengătură menită a stârni confuzia. La începutul conflictului SUA părea a fi cea implicată direct prin eliberarea unor cantități mari de arme, muniții și bani, dar, după cum s-a dovedit puțin mai târziu, grosul era oferit de Europa, care însă, la rândul ei, acționa în baza unui mandat american. De asemenea, atunci când Trump a anunțat că încheie conflictul, un teatru ieftin a implicat europenii care, chipurile, duceau o acerbă luptă de convingere cu Administrația Trump. Iar Trump îi umilea în fața camerei de luat vederi. Circ! Teatru ieftin, la fel ca și întâlnirea de la Anchorage. 

Derularea evenimentelor ne-a arătat limpede că, în timp ce Trump făcea inflație de promisiuni, serviciile secrete americane continuau livrarea de informații militare, recrutarea de mercenari, organizarea de transporturi de arme s.a.m.d. Practic „viziunea strategică” pe care a fost înscris statul subteran american nu a suferit nicio deviere de la planul inițial. Și dacă acum vedem o încrâncenare maximă a conflictului, fiți convinși că aceasta ține strict de disperare. Voi reveni asupra subiectului în momentul în care voi prezenta situația din teren.

Să ne aruncăm acum asupra celuilalt punct fierbinte, anume Iranul. După ce Trump a jucat din nou un teatru absolut hilar, cerând un armistițiu care l-a costat inclusiv eliberarea unor cantități de bani din fondurile blocate ale Iranului, a repornit conflictul după ce și-a refortificat zona. În fapt, evenimentele care au contribuit la reinflamarea situației ne arată cât se poate de clar cum joacă clovnul american. 

Întrucât Iranul începuse bombardamente absolut devastatoare asupra Israelului - care nu puteau fi oprite de nimic - Trump a solicitat încetarea focului, într-un armistițiu în care a acceptat absolut toate cererile Iranului. La momentul respectiv am spus-o clar că a fost, de facto, o capitulare a SUA. Însă americanilor nu le-a ajuns bătuta pe care și-au luat-o, continuând  acțiunea pe care o avea în cap exact ca în seria desenelor animate cu Tom&Jerry 

În timp ce pozau în victime, americanii cărau de peste tot din lume dispozitive militare și muniție, golindu-și depozitele pentru a-și refortifica pozițiile în zonă. A fost un plan rapid și masiv, derulat în timp record, care a supus unui stres intens inclusiv complexul militaro-industrial american, pus să reînvie defuncta industrie a munițiilor avansate. 

Iar după îndeplinirea obiectivului, SUA a trecut la planul de reinflamare, pentru a se putea da vina pe Iran ca factor destabilizator al zonei. Puțini înțeleg astfel de acțiuni, gândindu-se că e o prostie atunci când e vorba de război. Fals! Ticăloșii din spatele scenei acordă o atenție foarte mare unei „mitologii simbolice”, astfel încât la final să poată poza ca învingători în „lupta dintre bine și rău”. Ei fiind întotdeauna binele, se înțelege!

De data aceasta forțele navale americane au ales deliberat să încalce termenii armistițiului, prin crearea unui culoar separat de trecere a Strâmtorii Ormuz, prin care au direcționat mai multe petroliere, obligate să traverseze în timpul nopții cu AIS-ul oprit. Iranienii au observat mișcarea, au avertizat că nu se joacă și, în momentul în care au constatat că sunt ignorați, au atacat navele respective deoarece încălcau termenii armistițiului. Apoi americanii au atacat, chipurile „justificat” deoarece iranienii ar fi tras „fără motiv” asupra unor nave comerciale. În mod evident, iranienii au ripostat, iar acum ne aflăm în situația în care suntem.

Orice om normal la cap se întreabă de ce a avut Trump un astfel de comportament, care numai de om sănătos nu e. Ei bine, situația are logica sa. Întreg circul armistițiului a avut ca scop - așa cum am menționat atât aici cât și în articolele trecute - scoaterea Israelului din context. Dacă la începutul conflictului Israelul a atacat frontal, devenind ulterior ținta preferată a imbatabilelor rachete hipersonice iraniene, prin devierea armistițiului Adminstrația Trump a urmărit strict redefinirea beligeranților, transformând ecuația „Israel+SUA contra Iran” într-una strict „SUA contra Iran”. Doar că, în continuare, „călcâiul lui Ahile” al americanilor în regiune rămâne Israelul, iar iranienii știu bine asta. Și nu vor pregeta ca, în final, să atace devastator acolo. Sunt ferm convins de asta.

Unind punctele și observând „motorul central al agresiunii”, nu trebuie multe dovezi pentru a constata că avem de-a face cu o agresiune violentă, în bloc, instrumentată prin intermediul SUA asupra „statelor nealiniate”. Rusia și Iranul nu au fost deloc întâmplător alese. Dincolo de statutul lor de independență față de „mainstream-ul” occidental, ele punctează două elemente esențiale. Pe de o parte resursele naturale, din ce în ce mai esențiale unui Occident rămas irelevant din punct de vedere economic și, implicit, politic. Iar de partea cealaltă „pacificarea noii lumi”.

Să le luăm pe rând. Oricât de mult ar încerca Occidentul să minimizeze, dependența sa de petrol și resurse fosile este una esențială. Prin intermediul ONG-urilor sale încearcă să sugereze că nu mai este interesat de această cale. Ba chiar a transformat UE într-un loc al demenței absolute, în care se „testează” validitatea fantasmelor legate de mediu. În realitate avem de-a face cu o poveste necesară „vrăjirii lumii”, una de aceeași sorginte cu toate „marile teme” ale modernității. Presupunând prin absurd că Occidentul va putea să-și asigure necesarul energetic din surse regenerabile(nu va putea, dar presupunem!), dependența de petrol rămâne în continuare. Inclusiv dacă am face abstracție de procesele tehnologice intensive necesare producției de panouri solare, eliminând astfel cheltuiala energetică, fiecare panou fotovoltaic tot are nevoie de 5 litri de petrol pentru a fi fabricat, reprezentând masele plastice încorporate și care nu au cum să fie produse altfel. Asta ca să nu mai punem la socoteală aluminiul, cuprul, argintul, staniul, plumbul și dopajele chimice sub formă de bor, galiu, fosfor etc. Toate acestea numai independență de resurse fizice nu înseamnă! E un teatru care se joacă pe spatele nostru.

La fel, un teatru similar este și cel al prețurilor petrolului care, în ciuda blocării strâmtorii Ormuz, se încăpățânează să rămână jos, doar prin artificii ieftine. Aceeași vrăjire, urmărindu-se același efect. Din iluzionism știm că „efectul de vrăjire” este strict unul temporar, timp în care iluzionistul trebuie să se miște grațios pentru a-și îndeplini misiunea, indiferent care ar fi ea(scoaterea iepurelui din joben, furtul ceasului de la mâna subiectului sau ... semnarea capitulării unei țări). Ce se întâmplă însă dacă se pierde timpul? Vraja dispare, iar iluzionistul rămâne în fundul gol.

Momentul actual este unul în care, după o scurtă pauză, iluzionistul reintră în scenă cu un scenariu mai grav decât cele anterioare. Menit a speria, dar și a distrage atenția. În Ucraina a declanșat escaladarea finală, prin dezlănțuirea armelor cu rază lungă de acțiune. În Iran, de asemenea, declanșează demolarea infrastructurii civile. Escaladarea, în sine, are rolul de a speria, de a transmite mesajul „e rău, de-acum nu mai e nicio limită!”. A deschis o nouă „fereastră” în timpul căreia speră să-și așeze scenariul câștigător. Vor pica în plasă Rusia, Iranul sau ambele? Va cere vreuna negocieri în condițiile iluzionistului? Aici treburile sunt cumva clare. Din punctul de vedere al PLANULUI, indiferent dacă una dintre ele sau ambele cad, e același lucru, e o victorie! Ce se întâmplă însă dacă rezistă?

Aici e întrebarea, iar răspunsul ține de logica PLANULUI. Care-i aceasta? În esență - chiar dacă se caută răzbunări istorice în cele două țări - planul vizează pedepsirea celui care-a deviat de la plan, anume a Chinei. Asta am înțeles eu prin „pacificarea noii lumi”. Cu mult timp în urmă am afirmat răspicat că atașamentul Chinei față de cartea globalizării ține strict de propriile-i interese, iar când nu-i va mai conveni, va schima foaia. Cu Xi, China a schimbat radical regulile, accelerându-și dezvoltarea și transformându-se în farul global al lumii în care caută să-și impună regulile sale. Iar evenimentul radical, care a durut cu adevărat, a fost eliminarea planificatorului din planurile sale. Evenimentul respectiv s-a petrecut în urmă cu 5-6 ani, dar mai pregnant la începutul conflictului din Ucraina. Practic atunci întreaga propagandă chineză a arătat cu degetul. Și de-atunci, în zona planificatorului, se tot fac planuri.

Ceea ce vedem acum este reinstaurarea Primului Război Mondial. Și n-am nici cea mai mică ezitare din a spune că acest prim război va fi urmat de un altul și mai mare. De ce? Pentru că timpul n-arte răbdare și pune o infernală presiune pe Marele Planificator căruia pământul îi fuge de sub picioare! 

P.S. Imaginea care însoțește articolul este făcută în 2005, în timpul vizitei de la Kiev a(pe atunci) senatorului Barak Obama. Face parte dintr-o interesantă serie de fotografii publicată de Obama pe contul său de Instagram