Să fie un om de afaceri! Sau să tragem la sorți.

N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența, prostia, imbecilitatea. Rădăcinile sunt adânci și-abia atunci când le înțelegi privești diferit realitatea.

Povestea noastră începe acum mult timp, când unii dintre cei care citesc acest material nici măcar nu se născuseră: în socialism-comunismul anilor 80. Ceaușescu era strâns cu ușa de vajnicul Occident din două motive. În primul rând, cerbicia sa au făcut ca România să refuze „planul de redresare” propus de finanțatorii occidentali și care trebuia să înceapă cu o declarare a României în incapacitate de plată. De ce se făcea asta? Pentru a se arăta că regimul capitalist e superior comunismului. Nu era necesară doar din punct de vedere ideologic, ci ca efect al faptului că oilor de-acolo trebuia să li se arate că-n alte părți e mai rău. Ofensa lui Ceaușescu rezultată din nesupunerea sa nu putea rămâne nepedepsită, astfel încât România a fost, treptat, tăiată de pe piețele internaționale.

Cel de-al doilea element al izolării lui Ceaușescu a fost dat de momentul 1985, atunci când mafia Stavropol a reușit să impună la vârful PCUS o coadă de topor de-a spionajului englez: Mihail Gorbaciov. Din acel moment, „atractivitatea” lui Ceaușescu a apus definitiv deoarece se trecea de la „necesarul de a fractura Imperiul prin intermediul sateliților” la demolarea totală a Estului Europei pornind de la centrul Imperiului. 

Știind care sunt consecințele izolării occidentale, Ceaușescu a trecut de la un comerț statal organizat la un soi de comerț de contrabandă, întrucât România era tăiată de la liniile financiare oficiale, lăsându-i-se doar circuitele necesare plății datoriei. Așa începe nebunia foamei după valută a regimului ceaușist. Doar că valuta nu putea fi încasată în numele statului român, deoarece circuitele financiare erau blocate. Așa că s-a mers prin schema caselor de comerț acoperite care, la finalizare, aveau  deschise conturi numerice în bănci elvețiene. Iar transferul banilor de-acolo în România se făcea cu gentuța(diplomatică).

În mod evident, pentru ca un astfel de circuit să funcționeze, aveai nevoie de oameni loiali, iar aceștia erau luați din DIE sau din zona de încredere ale regimului(de exemplu Victor Atanasie Stănculescu, cel care a fost împins să ia cu sine în mormânt o poveste captivantă din care făcea parte inclusiv Regele Mihai). 

Desigur, nu era doar circuitul elvețian. Jigodii precum băsescu făceau comerț cu arme și încasau imense sume cash, pe  care le vărsau în visterie. Uneori sumele erau încasate tot prin circuite financiare obscure de către indivizi de-ai Securității pregătiți și folosiți exclusiv pentru asta. Astfel de oameni s-au transformat într-un soi de superiori, fiind lăsați să-și facă de cap drept compensație pentru activitatea sensibilă. Marinarii făceau contrabandă, iar securiștii de vârf începuseră să prindă gusturi fine. Atunci a înflorit în mintea tuturor gândul pervers: „Oare dacă-l înjughiem pe ăl bătrân, nu rămân toate ăstea ale noastre?”. Și oportunitatea a venit prin lovitura de stat din 1989, atunci când s-a negociat pentru trădare inclusiv mărirea soldelor securiștilor. 

Doar că o lovitură de stat mascată de o revoltă populară trebuia să aibă emanați politici. Mă rog, situația e ceva mai complicată întrucât emanații au venit „pe listă” de la ocupant. În 1990, când oamenii normali se culcau cu speranță, bandiții își împărțeau hălci din banii rămași prin conturi. Dacă mai țineți minte, prima revoltă a securiștilor a fost în 6 ianuarie 1990, atunci când Iliescu s-a trezit cu o manifestație sub geam și cu un Mazilu gata să preia puterea. A fost un semnal din ciclul „mai suntem și noi p-acilea”. Și uite-așa începe biata noastră viață postrevoluționară, marcată de un război al Securității cu Politicul. 

Iliescu se trezește trădat de Roman, care rupe FSN-ul. Mă rog, e puțin ciudat întrucât nea Nelu a fost obligat să-și extragă activul de partid și să fondeze FDSN-ul. Iar în 1996 vine lovitura: nea Nelu pierde controlul. Securitatea credea că a triumfat, doar că Politicul s-a trezit să existe acolo unde credeau mai puțin, anume în partidele istorice. PNȚ-ul și PSD-ul(cel istoric) erau adepții unei conduceri politice, în timp ce PNL-ul penetrat încă de pe-atunci baleia. Și, din nou, securiștii s-au trezit cu probleme. În plus, Constantinescu era din aceeași tabără, anti-Securitate. Într-adevăr, țărăniștii au fost catastrofali în ceea ce privește conducerea țării, dar trebuie luat în calcul și aspectul Securității nerăbdătoare să preia TOTUL.

Anul 2000 vine cu răsturnarea masivă în care actualul PSD câștigă en fanfare, iar nea Nelu revine. E agățat Năstase, care face un balans admirabil între Securitate, Politic și ... propriul buzunar. Iar în 2004 Securitatea investește totul în omul său, băsescu. Năstase e trădat jalnic, iar Securitatea e în delir: în premieră are președintele.

Fericirea a fost de scurtă durată. băsescu a tras tare în direcția securistică, doar că susținea orientarea cu condiția ca el să fie creierul. Și, pentru a nu fi păcălit, a pus-o pe Udrea să formeze un soi de sistem informațional paralel, care i-a disperat pe securiști. De aceea, după cei zece ani ai lui băsescu, Securitatea a dat o nouă lovitură, aducându-l pe Plăvan. Motivul era simplu: ai nevoie de un papleacă pe care să-l pui să execute ceea ce i se cere. Doar că prostul, odată cocoțat, a șocat prin nesimțirea, caracterul de „Dinu Păturică”, lenea și, mai ales, fixismul său. Așa că, de multe ori, a refuzat chestiuni considerate de ei importante ca efect al închistării sale. Nu mai vorbim de protecția pe care o avea „de la ăilalți” și care-i permitea să facă ceea ce-l tăia capul. 

Per total, cu toate că de douăzeci de ani aveau președintele, controlul total nu-l aveau. Și uite-așa sărim acum, în prezent. După eșecul alegerilor din 2024, când s-au trezit cu doi indezirabili în turul 2 al prezidențialelor, Securitatea s-a repliat și a impus un diliu în fruntea țării, adică exact unul care să facă ceea ce i se cere, fără comentarii suplimentare. Și uite-așa începe scurta istorie pe care-o trăim. 

E impus premier Bolojan deoarece se consideră că e competent, pe principiul „a făcut bine la Oradea”. Se spera de la el că va redresa situația financiară a țării, lăsând în continuare canalele de șapgă deschise. Misiune imposibilă. Care, mai mult, eșuează lamentabil întrucât mafiotul de la Oradia face ceea ce a făcut acolo: crește taxe și impozite, taie beneficii și speră că astfel rezolvă tot. Aiurea, în realitate prăbușește căruța-n gard, iar gardul în prăpastie. România nu e fundul curții sale, iar fixismul impus de gândirea-i strâmtă i-a disperat inclusiv pe cei care-l păpușează. Așa că l-au dat jos. Și uite-așa s-au trezit într-o situație chiar mai prostă. Cu o întreagă țară blocată. Nu mai vorbim de economia devenită disfuncțională și de furtul

Care-i situația actuală? Securitatea(sau Sistemul) controlează totul, dar se lovește frontal de propria-i incompetență. De aceea face tot felul de „pariuri”. Aducerea lui Bolojan a fost cam ultima alternativă pe care au avut-o. Și s-a dovedit proastă. Foarte proastă. Motiv pentru care l-au pus pe diliul de la Cotroceni să încerce o mixare a scenei politice în scenarii cu un To(lo)mac sau cu un Veștea. Le putem numi inclusiv tentative de a pasa cărbunele fierbinte în mâna Politicului. N-au mers. 

De fapt aici Securitatea e prinsă în propria-i capcană. E drept că toate partidele sunt cozi de topor securistice, cu liderii manipulați mai ceva decât marionetele, dar, cu toate acestea, partidele sunt organisme vii. Și, culmea, inclusiv nulitățile care se învârt pe-acolo au opinii pro-Politic sau pro-Securitate. Și de-aici iese un haos, pe care-l vedem. Inclusiv fragmentarea extremă a zonei așa-zis „guvernamentale” - adică a celor care trebuie să preia frâiele guvernării ca să nu ajungă la „radicali” - este tot opera prostiei lor. Și-acum încearcă să se replieze împingând acoperiți în AUR până la refuz. Care AUR oricum avea destui acoperiți, inclusiv din aceia care s-au detonat atunci când li s-a cerut. 

Ultima carte scoasă din mânecă este cea a „omului de afaceri salvator”. Nu-i nouă. Încă de când prostimea visa la „Țiriacul eliberator” președinte, schema e similară: „vine ăla care a demonstrat și face din România un succes, așa cum a făcut cu firma lui”. E o prostie fără margini, cum numai dintr-o minte limitată poate ieși. O țară nu e o firmă. Interacțiunile de la vârf sunt infinit mai complexe, modul de influențare a deciziei mult mai subtil și ocolitor. Dacă la firma ta, când ai dat ordinul să nu se mai folosească o ușă, ușa aia nu se mai folosește, la nivel de țară, dacă dai un astfel de ordin, vei constata că i-ai îmbogățit p-ăia care iau șpagă de la șmecheri să-i lase să treacă pe ușa aia. De ce? Pentru că dacă e interzis e mai cool, deci merită o șpagă babană, chiar și așa, de amorul artei. De aceea, un om de afaceri în 99% din cazuri eșuează. Când nu eșuează? Atunci când deține nativ ceea ce un om din interiorul sistemului de stat achiziționează în ani de experiență. 

Țara nu-i o firmă, e un animal absolut diferit. De aceea, ca să o conduci o țară, trebuie să fii ceva mai deschis la minte decât un om de afaceri care judecă în fluxuri de business. Culmea, uneori se dovedește că elementele contraintuitive funcționează. De exemplu dai o interdicție special pentru a fi încălcată, dar astfel să canalizezi frauda pe un culoar mult mai ușor de controlat ulterior. Așa ceva nu se întâmplă într-o firmă! Și tocmai de aceea, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, oamenii de afaceri sunt niște catastrofe la guvernare. 

Vreți exemple? Luați-l pe Merz. Un prost mai mare n-a cunoscut Germania! Sau, dacă vreți, luați-l pe Berlusconi. Propaganda intensă de care a avut parte l-a descris drept omul providențial, dar cifrele ne arată că nu a fost un premier performant din punct de vedere economic și structural. Iată câteva elemente:

• Dacă în anii '80 și '90 Italia rivaliza cu Germania și Franța, în „deceniul Berlusconi”(2000–2010), creșterea economică s-a blocat;
• Datoria publică a crescut de la aproximativ 104%–106% din PIB la începutul anilor 2000 până la 120% din PIB în 2011;
• Italia a pierdut 5% din productivitate în condițiile în care restul Europei înregistra creșteri susținute ale acesteia;
• Deși a promis reduceri majore de impozite, cota veniturilor fiscale din PIB a scăzut doar temporar, urcând din nou peste 41% în ultimul său mandat.

Singurul element pozitiv din guvernarea sa a fost evitarea expunerii băncilor italiene pe activele toxice americane, dar, sincer să fiu, nu știu a cui operă a fost. 

La momentul la care scriu acest articol nu știu pe cine va propune diliul drept premier. Vă spun de varianta cu „omul de afaceri” strict pentru a se înțelege disperarea Securității. Ajunsă la epuizare caută o soluție. Oricare! De ce? Pentru că nu poate, n-o duce capul! Și e normal să n-o ducă întrucât rolul său în societate e altul, iar atunci când îl depășește ca efect al puterilor imense pe care și le alocă, sfârșește inevitabil cu un cucui cauzat de lovitura „pragului de sus”. La fel e peste tot, nu doar la noi. Doar că la noi situația a ajuns într-atât de încâlcită încât nu au soluție. Și suferă pentru că, în final, cei care vor deconta nota vor fi inclusiv ei. Și asta e un coșmar!

Ați văzut cum a fost pusă „Justițea” cu botul pe labe? La fel vor fi puși și ei! Nu mai e mult. Partea proastă e aceea că cel care va suferi cel mai mult va fi românul. 

P.S. Ca să nu las treburile neterminate, aș vrea să conștientizați că Securitatea nu înseamnă SRI sau serviciile. Ar fi prea simplu așa. Așa era înainte. Acum Securitatea înseamnă o parte masivă din servicii, o halcă la fel de masivă din politică, o halcă substanțială din Justiție, o altă halcă din instituțiile statului și administrația locală și, desigur, o altă halcă substanțială din mediul de afaceri. Asta e Securitatea și de aceea este atât de înfiorătoare și malefică.