Marele patri(h)ot Iuliu Maniu

În articolul de ieri s-a strecurat o eroare, anume că Iuliu Maniu a fost împușcat. Mă rog, am vrut să spun omorât, a ieșit împușcat. Și, cum am avut o zi complicată, nu mi-am găsit răgazul să intervin pe text pentru a-l corecta.

Pentru azi am un articol scurt, o revenire la cel de ieri întrucât am fost uimit de comentariile în care mi se reproșează că sunt nedrept cu Maniu. „Cum adică a fost spion britanic?” - mă întreabă unii de parcă azi s-ar fi născut pe planetă. Alții, mai agresivi, mă insultă spunând că aceste chestii sunt „scorneli comuniste”. Zău? 

În primul rând, colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete engleze este documentată de arhivele SOE, fondul România(de la HS5 750 la HS5 870). Istoricul constănțean Marian Zidaru a cercetat manuscrisele și a documentat cât se poate de exhaustiv întreaga operațiune. 

Pe scurt, Iuliu Maniu a fost agățat de englezi prin intermediul omului de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain. Racolarea s-a făcut în casa unui inginer petrolist, de asemenea membru al spionajului britanic în România. Inițial, fripturistului Maniu i se propusese să facă un guvern românesc în exil la Londra, dar ulterior tot englezii au declinat oferta. Probabil, în logica de război a momentului, coada de topor le era mai utilă aici decât la Londra.

Informațiile trimise de Maniu englezilor ajungeau inclusiv la NKVD întrucât exista un schimb de informații secrete intens între serviciile aliate. De aceea, este posibil ca numeroase solicitări de informații adresate lui Maniu să fi fost, în realitate, sosite de la ruși.

Aici unii ar putea motiva că Maniu făcea asta deoarece se situa „de partea corectă a istoriei”. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că Maniu avea vreun ideal. Sub nicio formă! Pentru ceea ce făcea era plătit, iar pentru a-l plăti englezii foloseau un contrabandist turc de arme, Salvet Lufti Tozan, care era și consulul onorific al Finlandei la Bucureşti. Conform documentelor citate de istoric, „Maniu a primit 50.000 de dolari în două tranşe, diamante în valoare de 72.000 de lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii”.

Cu toate că ați putea crede că „dosarul spionajul” ar fi cea mai mare problemă a lui Maniu, realitatea este cu totul alta și mult mai surprinzătoare. Puțini știu despre activitatea „marelui patriot Maniu” din Parlamentul Maghiar, unde ajunsese ca reprezentant al românilor din Transilvania. Hai să spicuim din discursurile sale de atunci:

„Suntem cu toată curățenia sufletului fii credincioși ai acestei țări! […] Baza patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru... Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atât pentru români cât și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mânecare al activității noastre politice. […] Știm că aici suntem în Ungaria și că țara aceasta din punct de vedere al dreptului public o recunoaștem ca Ungarie... Monarhia aceasta și Ungaria în cadrul acesta, are o menire mare. […] Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realisăm aici, în Ungaria, cercând base sigure în țara aceasta pentru desvoltarea noastră culturală și economică”

Ăsta a fost „marele român” ridicat în slăvi de unii. În esență, Maniu a fost o jigodie, un fripturist care nu a știut decât să profite de pozițiile sale politice. Dacă aveți stomac, vă recomand să citiți pamfletul „Istoria unei legende: Iuliu Maniu”, publicat de Nicolae Iorga. E un portret perfect, din care veți înțelege cine era, în realitate, Maniu(găsiți aici pamfletul). Și gata, pun punct întrucât deja mă simt „înscârboșat”.