G20 update

Iată că a mai trecut un G20. Mult mai discret şi mult mai vag decât cele anterioare. Privind retrospectiv ne putem da seama că toate "întâlnirile G" nu prea reprezintă mare lucru. Şi aceasta chiar dacă iniţiatorii şi participanţii spun că avem de-a face cu un cadru excelent pentru discutarea problemelor spinoase.

Revenind la ultima întrunire care a avut loc vineri şi sâmbătă, remarcăm că discuţiile s-au concentrat în jurul combaterii recentului război al monedelor. Cum era de aşteptat, comunicatul final apreciază faptul că s-a căzut la învoială asupra combaterii acestui fenomen. Astfel, s-a stabilit construirea unui framework comun care să combată actualele dezechilibre. Cu alte cuvinte, "ne mai întâlnim, mai vorbim şi vedem ce-o ieşi". Practic, singura propunere palpabilă a venit dinspre SUA şi constă în limitarea deficitului de cont curent la 4% din PIB. Ca idee pare buna, dar e greu de înţeles cum va fi pusă în practică.

Informaţiile mai puţin oficiale vorbesc despre o polarizare a G20. De altfel nu era greu de intuit acest lucru. Războiul actual se dă între China şi SUA iar ceilalţi nu fac altceva decât să se alăture uneia dintre cele două tabere sau să chibiţeze de pe margine. SUA ar vrea să-şi rezolve paşnic problemele legate de deficitul comercial pe care-l înregistrează în relaţia cu China, în timp ce chinezii insistă că lucurile sunt OK şi că alte schimbări nu au niciun sens. Este foarte interesant că Germania pare a susţine poziţia Chinei, ceea ce se constituie într-o lovitură sub centură atât pentru americani cât şi pentru UE. Să nu uităm că poziţia SUA şi UE în ceea ce priveşte cursul yuan-ului este comună, iar apariţia fracturii nemţeşti poate fi de rău augur. Şi UE este la fel de "inundată" de mărfurile chinezeşti ieftine, iar o mişcare a cursului yuan-ului ar putea conduce la o echilibrare naturală a deficitului comercial. Numai că, o asemenea măsură este asimilată de chinezi cu o pierdere a competitivităţii şi o ameninţare pentru creşterea economică viitoare.

Practic, putem spune că avem de-a face cu un război pentru plata facturii crizei. Chinezii şi emergenţii se consideră îndreptăţiţi să-şi externalizeze costurile creşterii economice, iar americanii şi ţările dezvoltate(în principal Europa) consideră că respectivele costuri nu le aparţin şi, mai mult, chiar le afecteazp pieţele proprii. Ce poate ieşi din toată această ecuaţie miroase a război comercial, dar toată lumea se fereşte de aşa ceva. Numai că experienţa a arătat că de ce ţi-e frică de-aia nu scapi.

De ce sar cursurile?

Era destul de previzibilă creşterea cursului. Mai mult, avansasem aceasta ipoteză cu ceva timp în urmă. Marea întrebare care se pune este cauza acestei deprecieri: să fie moţiunea, Vântu, Grupul Bilderberg, Trilaterala sau altă forţă ocultă? Şi, dacă s-a mers la vale, oare cât va mai continua.

La prima întrebare răspunsul cred că e simplu: motivul pentru care leul se depreciază este bunul simţ. Dacă luăm în considerare câţiva parametri (acceptaţi şi de BNR) vom constata ca euro încă se tranzacţionează  la un discount bunicel. Astfel, cursul logic ar trebui să fie undeva la 4.4 RON/EUR. Aceasta dacă luăm în consideraţie inflaţia care a explodat şi faptul că dobânda de intervenţie a rămas pe loc. În mod normal, BNR este prinsă între ciocan şi nicovală deoarece nu are la dispoziţie decât două variante(sau un mix al acestora): măreşte dobânda de intervenţie pentru a acoperi diferenţa de performanţă faţă de euro sau acceptă devalorizarea. Prima variantă poate avea efecte perverse din cauză că ar reaprinde spirala majorării dobânzilor. În ceea ce priveşte devalorizarea, există un hop: valoarea de 4.375 pe care BNR o consideră un factor extrem de risc pentru bănci(dacă nu mă înşel această valoare apare în raportul asupra stabilităţii financiare din 2008). Tradus, aceasta înseamnă că BNR va continua să apere reduta cursului şi, cel mai probabil, nivelul maxim pe care-l va permite va fi probabil pe undeva pe la 4.35. Aceasta va obliga însă şi o mărire a dobânzii de intervenţie, prima dată cu cel puţin 0.5%.

În afara variantelor expuse ar mai fi una: BNR să permită o devalorizare "acceptabilă" a cursului şi aştepte creşterea inflaţiei din zona euro, forţând în continuare un curs ireal. Asta ar însemna jertfirea în continuare a unor bani pe altarul "stabilităţii". Care stabilitate n-a adus până acum nimic bun(cel puţin eu aşa cred) şi este posibil să ne conducă spre o situaţie fără ieşire. Desigur, BNR poate susţine că în lipsa stabilităţii cursului(asigurată până acum) am fi avut parte de scenarii catastrofale. În istorie e greu de vorbit cu dacă şi parcă. Deocamdată realitatea este singura certitudine. Şi realitatea nu arată deloc bine.

P.S. Susţin în continuare că un curs normal în condiţiile actuale ar trebui să fie de peste 5 RON. Acesta ne-ar permite o echilibrare rapidă a economiei prin impulsionarea puternică a exporturilor şi prin creşterea cererii pentru produsele de pe piaţa internă.

Ideea europeana si cordonul ombilical

Sunt unul dintre cei care sprijină necondiţionat ideea de Europă unită. Pot fi aduse numeroase critici actualei construcţii, dar nu cred că există cineva care să nu constate binefacerile aduse de UE. Libertatea totală de mişcare a mărfurilor şi a oamenilor, simplificarea business-ului între membri, precum şi setul comun de principii au fost şi sunt elemente ale unuia dintre cele mai interesante experimente ale istoriei.

Aşa cum am spus în mai multe rânduri, din păcate, UE a ezitat să facă următorul pas, acela al accelerării integrării şi uniformizării întregii legislaţii a membrilor. Cu alte cuvinte, ezită să creioneze o structură mai suplă şi mai eficientă, capabilă de decizii rapide şi clare. Probabil testul suprem al Uniunii a fost criza grecească din primăvară, atunci când toate publicaţiile lumii vuiau cu privire la nesustenabilitatea construcţiei europene. Poate vă amintiţi toate declaraţiile aberante, acuzele şi câcâielile de dinaintea luării unei deciziilor  pentru stabilizare; de asemenea, atacurile unor entităţi americane, exagerarea realităţii şi atmosfera de asediu la care am asistat. În tot acest război, ceea ce nu putea fi negat era cantitatea imensă de informaţii confidenţiale de care dispuneau "combatanţii" de peste Ocean. Prosteala şi întârzierea liderilor politici europeni nu au făcut altceva decât să amplifice criza, sporind câştigurile grupului de speculatori din jurul lui Soros.

Trebuie să recunosc acum că tot episodul crizei greceşti a fost un eveniment cât se poate de neclar pentru mine deoarece nu am putut să înţeleg cum un element minor a putut dinamita efectiv întreaga Uniune. Parţial, lucrurile mi s-au clarificat citind în Financial Times-ul de ieri un articol în care se reproduce pas cu pas epopeea salvării euro. Ceea ce rezultă fără urmă de echivoc din întregul şir de evenimente descris acolo este că meritul salvării euro revine ... SUA. Nu cred că mai este loc pentru niciun dubiu privind toată încrengătura de evenimente de atunci. Faptul că discuţiile dure referitoare la destinul Europei s-au purtat în SUA, în prezenţa unor oficiali americani explică scăparea foarte multor informaţii către speculatori şi mass media de peste Ocean. Dar ceea ce este cu adevărat inexplicabil este incapacitatea crasă a europenilor de a-şi rezolva propriile probleme.

Este a doua oară când SUA ajută necondiţionat Europa în această criză, lucru care demonstrează că, fără "farul călăuzitor" de la Washington, UE ar putea pica fără nicio problemă. Interesele mult prea egoiste ale unor state din Uniune, excentricitatea liderilor devianţi şi perpetuarea nejustificată a dezechilibrelor interne sunt tot atâtea pietre de moară care atârnă la gâtul întregii construcţii europene. Până acum nu s-a făcut altceva decât să se construiască instituţii care nu reuşesc să funcţioneze ca un întreg. De asemenea, multe din lipsurile UE sunt suplinite de instituţii americane(de ex. agenţii de rating), ceea ce creşte vulnerabilităţile.Cei care-şi imaginează că UE va putea sta pe picioare proprii şi va avea vreodată o poziţie tranşant diferită faţă de SUA, cred că se duc cu gândul mult prea departe.

În realitate, Europa este legată de SUA cu un invizibil cordon ombilical, iar această atmosferă călduţă pare a le fi pe plac autorităţilor continentale. Într-adevăr, e jenant că trebuie să te supui orbeşte unor decizii luate în altă parte, dar, tot la fel de adevărat este că această stare de fapt îţi conferă avantaje de altă natură: nu mai trebuie să cheltuieşti bani pentru asigurarea propriei securităţi, ai o voce puternică deoarece toată lumea ştie că-l ai pe "fratele cel mare" în spate s.a.m.d. Pe termen scurt, o asemenea dependenţă poate să dea iluzia unor avantaje, dar, pe termen lung, situaţia poate produce efecte dintre cele mai perverse. Semi-integrarea nu face altceva decât să exacerbeze egoismul membrilor care sunt tentaţi să considere UE o entitate externă, numai bună de păcălit şi/sau căpuşat. Este o situaţie limită care nu mai poate continua mult. Ştiu, suntem în chinurile facerii, dar aceasta presupune, până la urmă, tăierea cordonului ombilical. E o decizie grea, dar absolut necesară.

Noua conflagratie

Vineri începea o întrunire sterilă găzduită de FMI pe tema recentului război al monedelor. Cu toate că au participat finanţişti de vârf reprezentând jucătorii care contează, scopul ascuns al întrunirii a fost acela de a combate tensiunile existente între SUA şi China, tensiuni generate de cursul yuan-ului. Aşa cum era de aşteptat, întâlnirea s-a terminat fără niciun rezultat. Cu alte cuvinte, un eşec.

Tot vineri s-a petrecut un alt eveniment, de data aceasta având conotaţii istorice. Aflat în vizită în Turcia, premierul chinez Wen Jiabao a anunţat, împreună cu premierul turc Recep Erdogan, eliminarea dolarului din contractele bilaterale dintre cele două ţări. Aşa se face că, începând cu data amintitei vizite, valutele utilizate în schimburile dintre cele două ţări vor fi lira şi yuan-ul. Este primul contract de acest tip care practic aruncă în derizoriu moneda americană. Schimburile comerciale dintre China şi Turcia au în prezent o valoare de peste 15 miliarde de dolari, iar cei doi oficiali îşi propun triplarea acestora în următorii cinci ani.

Ceea ce încearcă acum China este fracturarea sistemului al cărui centru gravitaţional este dolarul. Este însă destul de greu de spart acest sistem, iar găsirea unor parteneri de revoltă se poate dovedi o încercare teribilă. Turcia nu a fost aleasă întâmplător pentru aceast prim semnal. În primul rând Erdogan joacă rolul copilului obraznic în relaţia cu SUA, rol care, culmea, îi iese de minune şi este apreciat(cu toate că destul de moderat) în ţară. De asemenea, Turcia este ţara cu cea mai mare creştere economică a lumii, ţara care a demonstrat că se poate ieşi din criză în forţă. Privind din punct de vedere geopolitic, este clar că poziţionarea ei atât geografică şi, mai ales, politică - la confluenţa mai multor lumi eminamente diferite - o face ideală pentru un semnal destul de puternic privind o nouă ordine mondială. Pe de altă parte, Jiabao a fost conştient de faptul că, dincolo de plusuri, Turcia are minusuri de care se poate profita şi pe care le-a fructificat excepţional. În primul rând ţara are un deficit de cont curent uriaş, a cărui cauză este poziţia sa de importator net în relaţia cu China. Acest deficit este una dintre cele mai mari ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării. Introducerea monedelor proprii în relaţiile bilaterale se poate dovedi un balon de oxigen pentru turci, cel puţin în prima fază.

Probabil că şi ambiţia intensă a lui Erdogan de a transforma Istanbulul într-un centru financiar regional a fost fructificată exemplar de chinezi. Din punct de vedere teoretic, Istanbulul nu poate aspira la acest statut deoarece nu deţine masa critică de instituţii financiare cu reprezentativitate regională. A-l numi centru financiar nu e greu, dar se poate dovedi o adevărată încercare găsirea pârghiilor funcţionale ale unei asemenea construcţii. Alta însă ar putea fi ecuaţia în cazul intrării Chinei, chiar şi numai declarativ. Probabil acesta a fost un alt punct menit a înfierbânta capul lui Erdogan.

Desigur, pasul făcut vineri poate părea minor şi, în mod sigur, experţii economici de peste Ocean vor merge pe cartea nereprezentativităţii acestei  înţelegeri(ce înseamnă un volum de 15 mld. în totalul tranzacţiilor din lume? Zero!). Deocamdată este un pas mic, dar înmulţirea acestor mişcări de gherilă poate avea efecte majore asupra cotaţiilor. Europa, deocamdată, joacă pe mâna americanilor(nimic surprinzător). Împreună, cele două entităţi reprezintă baza exporturilor chineze, iar opiniile lor atârnă extrem de greu. Războiul pentru aprecierea yuan-ului încă se joacă, iar un final este greu de întrevăzut. Dacă tactica gen Che Guevara începută în Turcia va da roade, probabil vom avea o creştere accentuată a volatilităţii pe pieţele valutare. Dacă nu, China se va linişti până când se vor întrezări noi oportunităţi de acţiune. Oricum, mişcarea de vineri este un semnal clar care, dacă va fi urmat de altele cu reprezentativitate ceva mai mare, se poate constitui într-un punct radical de cotitură.

Aniversare intarziata

Prins în vârtejul unor evenimente am uitat efectiv că în urmă cu o lună, "Trenduri economice" a împlinit trei ani. Noroc cu Flavian care, încercând să mă tragă de urechi, mi-a amintit că au expirat nişte pariuri pe care le făcusem cu doi buni prieteni de-ai mei, pariuri despre care acum pot vorbi. Dar să le luăm pe rând.

Blogul de faţă a apărut în 9 septembrie 2007, ca o reacţie la aberaţiile din presa economică a vremii. Pentru cei care mai ţin minte, la vremea respectivă erau câteva surse de informaţie economică al căror grad de înţelegere a fenomenului era(şi în unele cazuri încă este) extrem de limitat. În afara acestora existau şi câteva voci timide de "bloggeri anonimi"(parcă aşa erau caracterizaţi de mass media) precum Aristotel Costel, Manole s.a.m.d. care împărtăşeau opinii contrare celor ale esperţilor. Era o perioada de exuberanţă, în care imobiliarele creşteau văzând cu ochii, perioadă în care un prim ministru se lăuda că economia duduie şi în care mai nimeni nu întrevedea negurii crizei. Atunci m-am apucat să scriu ca  reacţie la toate bazaconiile pe care le auzeam. Nu mi-a fost frică niciodată să-mi afirm ideile deschis, fără urmă de echivoc, iar ceea ce am făcut pe blog cred că demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Cum probabil marea majoritate a celor care citiţi acest articol cunoaşteţi istoria blogului, o să vă vorbesc despre două lucruri amuzante legate de blog.

Nici nu începusem bine să postez articole pe blog când, un bun prieten expert în internet s-a oferit să mă ajute cu promovare profesională. Stând noi la o bere, i-am explicat că aş vrea ca oamenii să ajungă natural pe blog şi că, cel mai probabil, publicul pe care-l vreau se va aduna treptat, fără alte artificii de marketing. Iniţial mi-a spus că nu voi reuşi să strâng mai mult de 20-30 de oameni, marea majoritate fiind prieteni curioşi. Aşa s-a născut primul pariu. I-am spus că pentru primul an am un target de aproximativ 150 vizitatori pe zi, iar pentru al treilea an de aproximativ 1000(încins fiind mă gândeam la o evoluţie aproape geometrică). El a scăzut miza la 800 şi am făcut pariul(condiţiile se refereau la evitarea oricărei modalităţi de promovare şi de neafiliere la vreun site cu trafic). Ceva mai târziu, când traficul site-ului crescuse binişor, un alt prieten a avut o controversă cu mine referitoare la adsense. El susţinea, pe baza unor informaţii de pe alte pieţe, că se poate trăi din publicitate livrată de google chiar dacă ai un trafic modest. Aceasta a fost sursa celui de-al doilea pariu şi motivul pentru care am inserat adsense-ul în blog. 

Ei bine, rezultatele celor două pariuri probabil că le intuiţi: pe primul teoretic l-am pierdut deoarece site-ul are o medie de 500-600 vizitatori pe zi, iar pe cel de-al doilea l-am câştigat, aşa cum se poate vedea limpede din extrasul de la adsense atasat(asta ca să le mai spulber unora fumurile şi ipotezele). Cu toate acestea, în ceea ce priveşte primul pariu, pot spune că pe 9 septembrie(data limită a pariului) am avut 817 vizitatori unici, motiv pentru care cred că nu ar trebui să-i dau banii omului(poate mă ajutaţi cu argumente în acest sens :-)) )!

În ceea ce priveşte partea de publicitate, m-am hotărât să o dezvolt şi poate se vor alătura şi alţii iniţiativei pe care o am acum. Am avut numeroase cereri de inserare de material publicitar pe blog pe care le-am refuzat. În mod sigur le voi reanaliza deoarece m-am gândit că e păcat să se piardă traficul şi oportunitatea. Cum însă nu am nevoie de banii respectivi, voi redirecţiona încasările către cei care au nevoie, adică ONG-uri, asociaţii care au proiecte concrete. Pentru a nu mă complica prea mult, doritorul de publicitate va "plăti" direct ONG-ului(va trebui să-mi dau un aviz prealabil în ceea ce priveşte destinatarul donaţiei) şi după ce-mi va transmite ordinul de plată vizat de bancă voi insera materialul publicitar. În scurt timp voi adăuga o pagină specială dedicată acestui program unde voi da link-uri şi către ONG-urile la care se poate transmite donaţia fără preavizare. Dacă aveţi propuneri de ONG-uri puteţi să mi le transmiteţi într-un comment. Evident, vor mai fi ceva detalii logistice de pus la punct.

În final nu-mi rămâne decât să le mulţumesc celor care încă mă vizitează indiferent că sunt sau nu de acord cu ideile mele. Per total, blogul acesta a fost şi este o experienţă fabuloasă pentru mine. El reprezintă peste 90% din "viaţa mea virtuală" şi, pe zi ce trece, mă captează din ce în ce mai mult.

Criza de mâncare

La sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008 am asistat la un puseu al preţurilor la alimente. Pentru cei care mai ţin minte, accelerarea preţurilor de atunci a pus pe jar liderii marilor puteri mondiale. Au fost câteva reuniuni de urgenţă la vârf, iar criza alimentară a apărut şi pe lista unor reuniuni G7. Asistam atunci la unul din primele semnale care a dat dreptate investitorilor în agricultură(dacă mai ţineţi minte, încă din 2007 s-a remarcat ieşirea unor speculatori cunoscuţi de pe pieţele financiare şi participarea lor la diverse proiecte agricole).

În  urmă cu o săptămână vă prezentam câteva elemente din războiul monedelor. Remarcam atunci lupta unor state emergente(precum Brazilia) pentru evitarea aprecierii accentuate a propriilor monede. Un fenomen care nu avea cum să rămână izolat şi, aşa cum ne-am obişnuit escaladează consecinţele la nivelul următor.

Fluxul de bani care intră masiv în ţările emergente are ca efect, în mod cât se poate de logic, îmbogăţirea indivizilor de-acolo. Acesta nu este automat un lucru rău, mai ales dacă suntem conştienţi că marea majoritate a muncii de pe această planetă este prestată în zonele menţionate. Numai că îmbogăţirea bruscă are ca prim efect schimbarea obiceiurilor alimentare. Odată cu bunăstarea apar pretenţiile pentru hrana de calitate, cererea mai mare de carne s.a.m.d. Cum zonele menţionate se întâmplă să fie şi dintre cele mai populate ale globului, ne confruntăm brusc cu o creştere a cererii de mâncare.

Pe de altă parte, nici marile zone agricole nu mai sunt ceea ce erau odată. Schimbarea climei produce efecte dintre cele mai neaşteptate. Astfel, zone agricole din Peru s-ar putea să devină sterile din cauza lipsei apei dulci în timp ce în alte părţi ale lumii terenurile agricole devin din ce în ce mai puţin practicabile din cauza inundaţiilor. Sunt lucruri despre care încă nu se vorbeşte prea tare deoarece suntem la începutul fenomenului. Faptul că suntem la început nu înseamnă automat că mai avem o groază de timp până la declanşare. Cred că e o chestiune de saptămâni sau luni până când se va resimţi o creştere generalizată a preţurilor alimentelor(a nu se confunda cu creşterea de preţuri care se produce acum la noi şi care este cauzata aproape exclusiv de majorarea inconştientă a TVA).

Prostia de Romania

Trebuie să recunosc acum că am avut îndoieli de a publica acest articol. De câteva zile-i dau târcoale, încerc să scriu altceva sau să-l ignor. Există însă ceva care nu-mi dă voie să-l cenzurez, ceva care mă împiedică să-l ignor şi care mă tentează să apăs "Publish". La fel de adevărat este că, înainte de a apăsa butonul cu pricina, un altceva mă face să nu-l apăs. Aşa că dau "Save" şi amân.

Unul dintre motivele acestui comportament este acela că am încercat întotdeauna să stau departe de lumea politică. Cu toate că în trecut am mai avut bufniri mai mult sau mai puţin virulente, nu am făcut-o din cauza vreunei presupuse simpatii politice ci din cauza aberaţiilor rostite apăsat de bravii noştri croitoraşi.  Ştiu, aşa cum am declarat încă din primul articol, motivul pentru care am construit acest blog a fost unul strict economic. Cu toate acestea, trăim vremuri tembele în care economicul este efectiv sufocat de politic, vremuri în care jocul de imagine se practică inconştient în detrimentul măsurilor juste. Trăim vremuri istorice, iar când spun asta nu o spun nicidecum într-un sens pozitiv(aşa cum veţi putea constata la sfârşitul acestui articol).

Marea problemă a României este dată de faptul că stă pe o imensă minciună. Adevărul, ascuns de toate guvernele care s-au succedat până acum, este acela că ţara în care trăim e o imensă formă fără fond. Tot ce s-a realizat până acum are fundamente iluzorii, iar faptul că lucrurile nu mai funcţionează e cauzat de intrarea noastră în ultima etapă: aceea a disoluţiei generalizate. Aceasta este urmarea logică. La ce te poţi aştepta dacă te hotărăşti să construieşti un zgârie-nori fără să faci fundaţie? Cum crezi că poţi să-l faci de 100 de etaje când primul etaj l-ai făcut din lemn, al doilea etaj din carton şi de la al treilea te-ai apucat să torni beton? În aceste condiţii mai poţi fi surprins că se dărâmă la cutremur? Dacă am fi logici am conştientiza pe ce stăm şi am lua-o de la capăt(până la urmă cea mai logică decizie). Numai că, demagogii de la putere au constatat că e mai simplu să stai şi să furi saci de beton înjurând greaua moştenire. Şi evident că e simplu atunci când îţi găseşti acoliţi de complezenţă care, rostind vorbe de duh inepte, induc populimii false sentimente făcându-i pe cei mai puţini dotaţi să caute vinovaţi în sicrie putrezite. Iar în timp ce proştii caută, unii se îmbogăţesc paralel cu adâncirea dezechilibrelor.

Nu, nu sunt afirmaţii gratuite. La noi, căutarea falşilor duşmani e sport naţional şi la umbra acestei acţiuni isterice se ascunde marele furt. O să vă dau câteva exemple. Prostia cu impozitul minim, cea mai mare aberaţie legislativă din istoria recentă, a condus la închiderea sau suspendarea a peste 200 000 de firme. Justificarea de-a dreptul cretină a unui individ, cred eu incapabil să gândească, a fost că s-a luptat împotriva evaziunii fiscale. Hai să vedem despre ce evaziune era vorba: mici magazind de cartier(sau săteşti) care aveau 1-2 angajaţi cu salariul minim(de cele mai multe ori din familia patronului) şi care revindeau marfa din hipermarket-uri. Evaziunea consta în faptul că peste 80%(poate chiar 100%) din rulajul de marfă era la negru. Numai că, în aceste condiţii, TVA-ul de la hipermaket era final, iar banii negri rezultaţi din afacere reprezentau salariile angajatilor si venitul patronului, bani care reintrau într-un consum fiscalizat(marfa cumpărată era tot cea de la hipermarket). Acest tip de business a fost condus spre faliment de impozitul minim contribuind puternic la creşterea numărului de şomeri şi la scăderea veniturilor bugetare(chiar dacă erau plătiţi cu minimul pe economie, erau nişte fonduri). Adevărata evaziune din România nu este micul afacerist care ar trebui să plătească un impozit modic si să lucreze cu contabilitate simplificată, ci marii rechini care activează acolo unde sunt accize mari: petrol, alcool şi ţigări. Evident, aici autorităţile se declară incapabile să facă faţă valului evazionist deoarece, chipurile, n-ar avea capacitatea. Şi într-adevăr aşa e! Autorităţile noastre au capacitatea să distrugă peste 200 000 de amărâţi, dar nu pot lupta cu trei şmecheri care importă ţigări cu TIR-ul, cu ~300 de băieţi care evită accizarea produselor petroliere "la fracţie" sau cu monopolul alcoolului. Mai nou, aud că un băiat cu ochii de un albastru cutremurător, se află în spatele unei mega-mafii cu legume pe care le aduce de la turci fără a plăti taxe vamale. Acestea sunt introduse în ţară fără nicio problemă şi sunt vândute în pieţe de pseudo-producătorii de acolo. Un business care se desfăşoară la nivel naţional fără a emite nici măcar un singur act. Desigur, când s-a suflat ceva despre acest mega business, s-a încercat acoperirea scandalului cu introducerea caselor fiscale de marcat în pieţe. O acţiune specifică de imagine deoarece se ştia impactul devastator al unei asemenea măsuri. Mai mult, sunt convins că nu se dorea implementarea unei măsuri de acest gen, ci numai "asigurarea spatelui" pentru momentul în care întregul scandal va ieşi la iveală.

Sunt doar câteva exemple despre ceea ce înseamnă mediul de afaceri din România. Cei care funcţionează legal sunt adevăraţii martiri deoarece trebuie să facă faţă unei concurenţe neloiale agresive a celor care funcţionează ilegal, dar au spatele bine zidit politic. Şi, în afara concurenţei neloiale, mai trebuie să suporte  şi agresiunea angajaţilor statului care vin în control cu "amenda minimă contra şpaga maximă". Ca să nu mai vorbim de apropierea campaniei electorale care, de o groază de vreme, transformă organele de control ale statului în funcţionari ai imensei maşinării "bani pentru partid".

Ceea ce reprezintă marele business din ţară(reţele comerciale mari, industrie s.a.m.d.) nu face altceva decât să-şi externalizeze profiturile înainte de impozitare, plătind către stat un impozit modic. Dacă vom raporta impozitele pe profit plătite la cifra de afaceri realizată aici de "marii investitori" vom observa cu stupoare că avem de-a face cu o plată insignifiantă. De ce e aşa? Din cauză că avem din nou de-a face cu un concurs de factori: prostia galopantă şi corupţia. Mixul fatal care ne mănâncă din interior! Pe lângă aceste afaceri care, cel puţin dau de muncă unor oameni, există o multitudine de mini "American European Marketing  & Enterprises", firme care, cred eu, contribuie la falsificarea PIB-ului. Instrumente de acest gen se moşenesc de la o guvernare la alta şi, în general, despre ele se tace.

Este destul de greu să constaţi la trei ani de la începutul crizei că nu s-a făcut absolut nimic(de altfel, cu foarte puţine excepţii, în această ţară s-a stat mereu). Tot ceea ce au făcut băieţii aflaţi acum la putere nu este nimic mai mult decât o înlănţuire incredibilă de shot-uri de imagine instrumentate de publicitarul preferat al stăpânului. O chestiune care este cu atât mai gravă cu cât  conştientizăm că ne aflăm la capătul unei perioade de 20 de ani în care dacă s-a făcut ceva s-a făcut prost. Statul român a ajuns o fosilă inutilă, bună doar în campaniile de manipulare sau de intimidare. Absolut nimic din ceea ce reprezintă acest stat nu funcţionează: învăţământul e o bătaie de joc, sistemul medical e prăbuşit, justiţia e o glumă, iar politicienii ... vă las pe voi să adăugaţi epitetele pe baza experienţei personale. Trăim într-o imensă cloacă în care singurele reguli care funcţionează sunt corupţia, hoţia, minciuna, tupeul, ticăloşia s.a.m.d. Aceasta a generat o lipsă teribilă de credibilitate la toate nivelurile societăţii. Nimeni nu mai crede că există pe undeva vreun individ credibil. Şi, mai tragic e faptul că cei care gândesc aşa nu se află prea departe de adevăr.

Însă reacţia la această realitate e o scârbă imensă care i-a cuprins pe oamenii normali. O scârbă care-i face să urască în singurătate. Acest fapt poate fi constatat la simulacrele de manifestaţii organizate de sindicate. Când vezi că ditamai confederaţia sindicală nu e capabilă să strângă mai mult de o mână de oameni îţi dai seama pe cine reprezintă respectivii. O gargară inutilă probabil dublată de jumătate de normă prestată la venerabila securitate. Şi dacă nu e vorba de ciripeală, majoritatea liderilor sindicali cred că sunt atât de mânjiţi încât orice amarnic aflat la putere e capabil să le arate pisica. Nu sunt unul dintre susţinătorii ideii de sindicat, însă dacă lucrurile ar fi funcţionat OK în acest domeniu, cel puţin s-ar fi ajuns la o impozitară mai normală a forţei de muncă.

Cu toate că ceea ce am afirmat mai sus poate suna liniştitor pentru caricaturile aflate la putere, cred că ar trebui să se mai gândească. Suferinţa în linişte conduce la acumularea de complexe care, până la urmă, conduc la gesturi extreme. Susţinătorii teoriilor conspiraţiei vor spune că nimic nu e întâmplător. Chiar şi aşa putem spune că sunt îndeplinite condiţiile unei scântei spontane. Care scânteie, indiferent din ce cauză va apărea, este capabilă să conducă spre orice.

Sunt în momentul în care observ că, pe zi ce trece, ne îndreptăm din ce în ce mai sigur şi mai repede spre disoluţie. De-aici poate ieşi ceva mai bun sau, din contră, ne putem găsi sfârşitul. Personal nu mai cred în ceea ce este sau ar putea fi România. Deocamdată suntem înscrişi pe autostrada căderii şi nu se întrevede un drum care să evite deznodământul. Culmea e că, în timp ce lucrurile merg atât de prost, moneda se menţine total artificial. Nu înţeleg(de fapt cred că nu înţelege nimeni) vrăjitoria BNR de a ţine cursul pe loc şi cred că acest joc va lua sfârşit mai devreme sau mai tarziu. Cu cât se va produce mai târziu cu atât va fi mai tragic.  Cu ceva timp în urmă estimam că BNR a cheltuit aproximativ 6 mld. EUR pentru stabilizarea cursului. Între timp a apărut un calcul al ING care estimează că sumele cheltuite de BNR pentru protecţia cursului se ridică de fapt pe la aproximativ 11 mld. EUR . În aceste condiţii orice om normal ar trebui să înţeleagă că nu a mai rămas mult timp. Probabil cea mai bună variantă de protecţie este păstrarea debitelor în lei şi a economiilor în valută(n-o consideraţi o recomandare imperativă, iar deciziile finale luaţi-le după ce vă faceţi singuri calculele).

Ne aflăm la începutul unei perioade de accelerare a nevoii de finanţare. Cu fiecare zi care trece, statul devine din ce în ce mai lacom şi are nevoie de împrumuturi din ce în ce mai mari. Cum economia nu are şanse prea mari să crească(vedeţi că băiatul ăla optimist vă vindea aceleaşi gogoşi şi-n 2009!), împrumutul devine cea mai simplă metodă de finanţare a exceselor. Care excese vor fi din nou scoase la lumină deoarece ne îndreptăm spre modul electoral de acţiune. Ce iese din asta e simplu: o nebunie care se va termina cu intrarea în default a ţării. Din acest punct de vedere, putem spune că trăim vremuri istorice deoarece probabil va fi cea mai rapidă intrare în incapacitate de plată a unei ţări care a pornit de la zero. Sunt curios, totuşi: suptul la licurici va rezolva ceva? Cel mai probabil o nouă investiţie de succes în infrastructură sau o retehnologizare masivă a armatei cu fier vechi american. Sau, dacă lucrurile vor decurge conform planurilor unora, o reîmpărţire a României în regiuni "mai flexibile" şi independente.