Lectia de toxicitate

Motivul pentru care m-am hotărât să scriu acest articol a fost cauzat de o tentativă nereuşită de ieşire din cotidianul cifrelor. Cum mi-am promis să mai scot ochii din terminal şi să mă dedic ceva mai mult relaxării, ieri am hotărât să mă abandonez întreaga zi pe marginea piscinei, dedându-mă lecturărării Esquire-ului şi observării tandrelor migraţii de piţipoance care roiesc pe-aici. Am uitat să vă spun că acum stau într-un resort blindat ochi de româncuţe, rusoaice şi alte neamuri similare, pentru care deplasarea la plajă se face în rochie asortată cu pantofi cu toc de-un metru(pentru fetelea astea, înălţimea tocului trebuie să fie obligatoriu direct proporţională cu numărul de stele). Cum titlurile din Esq gen "The Sexiest Pie Maker Alive" promiteau o lectură reconfortantă, iar fauna care se perinda pe-aici mi-ar fi asigurat suficient de multe poveşti amuzante pentru ieşirile cu prietenii, eram chiar sigur că voi avea o zi reuşită de leneveală. Ei bine n-a fost aşa întrucât revista s-a deschis la fatidica pagină 44 unde titlul("The stocks that will lead us out") m-a lovit în timp ce subtitlul("As the economy recovers ...") m-a omorât de-a dreptul. Oups! Stau şi acum şi mă întreb aşa ca prostu' cum dracu' de-au renunţat băieţii ăştia la prezentarea de costumaţii Gucci, Burberry sau Ralph Lauren pentru promovarea TetraTech sau BlueFire Ethanol... Şi aşa m-am hotărât să scriu o istorioară pe care probabil o veţi găsi lungă şi plictisitoare, dar pe care o consider utilă pentru înţelegerea realităţii.

În imaginea de mai jos am încercat să schiţez întreg mecanismul activelor toxice(sper că nu voi fi judecat pentru lipsa mea de talent la desen). Pe primul nivel sunt creditele, adică produsele bancare care au stat la baza mecanismului. Construcţia se dezvoltă cu aşa numitele Residential Mortgage Back Securities(RMBS) a căror componenţă avea suportul în pachete masive de credite ipotecare. Dezvoltarea a continuat cu următorul nivel (3) în care pachetele au fost împărţite în tranşe în funcţie de rating. Astfel au rezultat tranşe acoperind întreg spectrul de ratinguri. Profitabilitatea unei tranşe era(în mod logic) invers proporţională cu rating-ul(în sensul că tranşele cu rating mai bun obţineau profit mai mic). Dacă până aici lucrurile par a fi logice, ceea ce urmează a reprezentat mecanismul diabolic care a stat la baza umflării întregului balon. Pentru creşterea profitabilităţii unor pachete nişte băieţi inteligenţi s-au gândit să combine mai multe tranşe rezultând ceea ce este cunoscut acum sub numele de Collateralized Mortgage Obligations (CMO). Un mecanism similar ca evoluţie s-a petrecut şi pentru celelalte tipuri de credite, ajungându-se la Collateralized Loan Obligations (CLO). Din combinarea pachetelor de CMO cu CLO a rezultat un produs devastator ca şi consistenţă: Collateralized Debt Obligations(CDO). Principala problemă a acestor tipuri de produse constă în gradul extrem de mare de eterogenitate, făcând practic imposibilă o analiză de risc.
Probabil că dacă lucrurile s-ar fi oprit aici întreg fenomenul ar fi fost oarecum controlabil. Numai că, noua dezvoltare a condus către un nou proces de împărţire în tranşe şi de grupare a tranşelor rezultate în noi produse derivate(CDO2, CDO3 s.a.m.d.) care, pentru o şi mai mare harababură, erau combinate cu produse derivate din nivelele anterioare. Practic, de-aici lucrurile au devenit de-a dreptul arbitrare întrucât, pentru un produs atât de eterogen şi vag, atribuirea unui rating ţinea, cel mai probabil, de starea de spirit a celui care-l evalua. Incapacitatea unora de a înţelege mecanismul de formare a noilor şi noilor produse derivate a condus atribuirea eronată a rating-urilor. Simplul fapt că în prospect se pomenea cuvântul magic mortgage conducea automat la un rating maxim. Nu mai conta că că mortgage-urile suport erau doar o componentă a unui mix ilogic. Prin acest proces care l-ar fi făcut invidios pe un alchimist s-a ajuns la rezultatul aşteptat de toată lumea: produse cu rating maxim şi profit mare.

De la mecanismul de formare a activelor toxice, ne vom concentra acum asupra pieţei acestor instrumente. Este evident că ţinta a fost reprezentată de investitorii la fel de "sofisticaţi", cu capacităţi mari de finanţare: societăţi de asigurare, hedge-fund-uri, investitori individuali, bănci s.a.m.d. Aparenta lipsă a riscului şi profitul consistent a făcut ca băncile să achiziţioneze cu toptanul produse derivate. Era clar că, pentru funcţionarea nou-formatei pieţei, era nevoie de noi "intrări" de produse-suport. Aparenta lipsă de risc în creditare a condus la dezvoltarea unor produse de bază mai facile şi la relaxarea condiţiilor de acordare. Aşa a crescut masa potenţialilor calificaţi asigurându-se "combustibilul" necesar noilor "transmutări". De asemenea, imensa masă de bani eliberată prin această modalitate a pus o presiune extremă pe preţul caselor. Aşa a a crescut averea proprietarilor care, în acest fel, au avut acces la alte credite garantate cu "diferenţa de valoare" a proprietăţii. Adevărata nebunie a apărut în momentul în care unele bănci s-au gândit să finanţze ceva mai mult decât valorează casa deoarece, nu-i aşa, preţurile imobiliarelor urmau să crească la infinit.

Ajunsă la un nivel greu de susţinut şi digerat, piaţa a început să cadă în momentul în care nivelul de default al creditelor suport a început să crească. Abia atunci deţinătorii acestor derivate au început să înţeleagă efectul ucigător al produselor din portofoliu. Aşa cum fiecare dolar împrumutat lui John produsese profituri şi asigurări de siguranţă a investiţiei, fiecare dolar restant al aceluiaşi John producea măceluri pe întregul "lanţ de sofisticare".

Pus în faţa unui fenomen de o asemenea amploare, FED-ul a crezut iniţial că poate rezolva totul prin pomparea de lichiditate în sistem, mecanism care nu a funcţionat. Apoi s-a încercat rezolvarea în stilul american, prin cumpărarea efectivă a activelor toxice. Confruntaţi cu imensitatea unei pieţe a cărei valoare nici acum nu poate fi calculată cu exactitate, oficialii americani au înţeles, după ce au mai dizlocat o masă substanţială de bani, că nu pot ataca frontal problema şi au schimbat strategia injectând direct capital în bănci şi permiţându-le înregistrări contabile ceva mai puţin ortodoxe.

Evident, situaţia este acum similară celei de la începutul crizei întrucât respectivele active sunt la fel de toxice şi la fel de prezente în portofoliul băncilor. Aparenta relaxare a reuşit să umfle însă alte două noi baloane(masa monetară şi deficitul). Probabil ceea ce se întâmplă acum seamănă foarte mult cu tsunami-ul din 2006 din Oceanul Indian. Deocamdată apele sunt liniştite şi dau semne de retragere, dar întrebarea care se pune este una singură: pentru cât timp?