Ecuatia Orientului Mijlociu

În timp ce zgomotul războiului din Libia nu mai lasă loc altor ştiri, lucrurile se precipită în întregul Orient. A trecut aproape nevăzută ofensiva Arabiei Saudite în Bahrain şi reacţia belicoasă a autorităţilor iraniene vis a vis de minoritatea şiită. Cu toate că pentru un profan lumea arabă pare o unitate de monolit, diferenţele dintre suniţi şi şiiţi reprezintă elemente suficiente care pot fundamenta un război între statele arabe. 

Desigur, lucrurile încă nu sunt avansate, la ora actuală aflându-ne încă la stadiul declaraţiilor belicoase. În ceea ce priveşte meciul iraniano-saudit, episodul Barhrain nici măcar nu este primul. Încă din 2009 Iran-ul a atras atenţia saudiţilor asupra unui sprijin acordat autorităţilor din Yemen în lupta pentru persecutarea şiiţilor. Cu toate că, pe moment asistăm numai la declaraţii, nu înseamnă că această stare tensionată nu poate degenera. Ar mai fi un element care ar putea cântări hotărâtor în ceea ce priveşte polul de influenţă iranian: retragerea trupelor americane din Irak. Fără o armată coerentă, cu un guvern instabil şi cu o situaţie explozivă pretutindeni în ţară, Irak-ul s-ar putea să redevină o ţară cu conducere dictatorială. Vecinătatea sa cu Iranul şi puternica influenţă a acestei ţări acolo, pot foarte uşor să impună o conducere pro Iraniană care, în mod sigur, va complica atât situaţia politică a zonei, dar, mai ales, pe cea economică.  O alianţă Iran-Irak ar forma un pol de putere imposibil de ignorat, dar şi o voce mult mai puternică în relaţia cu Arabia Saudită.

La fel de complicate sunt lucrurile şi în Siria unde, în ciuda reformelor anunţate de preşedintele Bashar al-Assad protestele se înmulţesc. Au atras atenţia protestele din 15 martie desfăşurate în mai multe oraşe ale ţării, printre care şi Damasc, Aleppo, Banias Homs. În mod deosebit, manifestaţiile din Homs au avut un impact mai mare deoarece lumea şi-a reamintit că în urmă cu 30 de ani tatăl actualului preşedinte a înăbuşit sângeros revolta de-acolo, masacrând aproximativ 20000 de oameni. Mişcările de-acum, cu un impact mult mai mic, au fost răspândite cu uşurinţă de către poliţie. Mai mult, în conformitate cu unele voci ale opoziţiei siriene, se pare că actuala conducere a ţării şi-a luat o marjă de siguranţă prin aducerea din Liban a peste 4000 de militanţi Hezbollah a căror principală sarcină este reprimarea rapidă a manifestaţiilor. 

Indiferent de gradul de militarizare a unor ţări, nemulţumirea mocneşte în rândul populaţiei şi ecoul revoluţiilor din Egipt şi Tunisia este încă proaspăt. În aceste condiţii, pentru regimurile autoritare nu ar mai fi decât o singură soluţie: găsirea unui duşman comun şi distragerea atenţiei populaţiei de la actualele preocupări. Cum probabil aţi intuit, în zonă nu există decât o singură ţară capabilă de a atrage la unison ura tuturor: Israelul. Aici lucrurile nu stau tocmai în regulă, iar spiritele sunt încinse. Bomba care a explodat ieri la Iereusalim a stârnit frica şi, în acelaşi timp, dorinţa de răzbunare a populaţiei. Este primul incident din Ierusalim după trei ani de linişte. Desigur, evenimentul a fost amplificat şi de jocurile politicianiste de acolo, dar nu este exclus să asistăm la intervenţii de intimidare în Palestina sau în Fâşia Gaza. În actuala perioadă, orice intervenţie a Israelului se poate constitui într-o justificare a deschiderii unui război împotriva sa. Indiferent că acesta ar fi generat de Hezbollah, Siria(puţin probabil în prima fază) sau Iran, o confruntare anti Israel ar putea coaliza mai multe forţe din zonă, ceea ce ar complica foarte mult configuraţia de-acolo. Trebuie să fim conştienţi de faptul că populaţia musulmană din Orientul Mijlociu, indiferent de localizarea sa geografică, are o puternică ură faţă de statul evreu, ceea ce poate conduce la şubrezirea regimurilor care s-ar opune pe faţă unui război împotriva duşmanului perpetuu. Pe aceasta ar putea miza Iranul şi Siria în cazul în care ar porni un Război Sfânt care, dincolo de conflictul cu Israelul le-ar permite să tranşeze diferendele pe care le au cu saudiţii. Desigur, până la un punct, o stratagemă similară a fost încercată şi de Saddam. Lui nu i-a reuşit din cauză că era izolat. Pentru conducătorii nemuritori din zonă, acesta ar putea fi o alternativă salvatoare mai ales acum când, o mulţime de evenimente neprevăzute par a-i strânge cu uşa.

O generalizare a conflictelor din Orient cred că este cea mai mare ameninţare la adresa redresării economice. Sumele imense care ar trebui cheltuite de statele vestice pentru arbitrarea conflictelor de acolo ar putea avea o influenţă dezastruoasă asupra economiilor. Şi, dacă mai punem în balanţă şi faptul că statele dezvoltate se află la cea mai înaltă cotă de îndatorare de la Al Doilea Război Mondial, cred că avem toate elemenetele necesare pentru a intui vremuri complicate. Şi nu numai din punctul de vedere al logicii politice şi militare, ci şi al celei economice. Ecuaţia orientală se poate dovedi una cu mult mai multe necunoscute decât cele intuite de artizanii actualelor evenimente. În cazul în care nu au fost luate în calcul şi aceste variabila sau în cazul în care nu s-a ţinut cont de tensiunile sociale de-acolo s-ar putea să ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai proaste iniţiative din istorie, cu consecinţe grave pentru toată lumea, dar, în primul rând pentru SUA.