Libia - cine castiga si cine pierde

În timp ce ploaia de bombe a devenit suverană peste cerul Libiei, repetând oarecum atacul asupra Irak-ului, nu putem să nu ne gândim la intenţiile din spatele luptei, la adevăratul mobil al întregii tevaturi. Desigur, scopul declarat este înlăturarea odiosului dictator care s-a îndreptat împotriva propriului popor. Un dictator atât de odios încât a fost primit cu onoruri prin aproape toate marile cabinete ale lumii, chiar şi după o perioadă de activitate teroristă intensă care, teoretic, ar fi trebuit să-i taie legăturile cu lumea civilizată. Ca întotdeauna, zgomotul banilor şi mirosul tare al petrolului au înclinat balanţa acolo unde şi-a dorit dictatorul.

În acest moment Gaddafi nu mai are nicio şansă. Ofensiva aeriană are rolul de a-i tăia căile de aprovizionare şi se constituie în suport pentru rebelii care, probabil se vor ocupa de periculoasa ofensivă terestră. În aceste condiţii, nu se mai pune problema dacă Gaddafi va rezista ci cât va mai dura rezistenţa sa. Desigur nu sunt excluse mişcări disperate deoarece un nebun încolţit devine creativ şi surprinzător. Cu toate acestea, căderea sa este o certitudine, motiv pentru care, în spatele uşilor capitonate ale factorilor de putere occidentali discuţiile preferate sunt cele referitoare la dezvoltările post Gaddafi sau, mai bine spus, despre împărţirea prăzii.  Vom schiţa în continuare câteva elemente care sunt previzibile urmând ca, după terminarea ostilităţilor să constatăm unde au fost respectate trendurile şi unde nu.

Italia este unul dintre marii  tăcuţi. Chiar dacă preşedintele Italiei încearcă să contrabalanseze efectele politicii dezastruoase duse de Berlusconi, nu cred că va reuşi, iar ţara sa va fi principalul perdant. Nu cred că angajamentele semnate cu Gaddafi vor rămâne în picioare, motiv pentru care este posibil să vedem o restrângere puternică a câmpurilor concesionate ENI şi, automat, la slăbirea puternică a influenţei Italiei în zonă.

Franţa s-a poziţionat în avangarda forţelor aliate, făcând din atacarea Libiei un element vizibil al politicii sale externe. Cu toate acestea, nici nu va pierde şi nici nu va câştiga nimic. Singurul motiv al ofensivei franceze este dat de situaţia dezastruoasă din sondaje a lui Nicolas Sarkozy. Cu toate că prin această mişcare deviantul preşedinte francez încearcă să recâştige simpatia poporului, câteva elemente ar trebui să-i dea fiori reci. În primul rând e vorba de documentele care atestă sprijinul material pe care l-a primit de la liderul libian şi pe care fiii acestuia ameninţă că le vor da publicităţii. Având în vedere că una dintre primele griji ale lui Sarkozy de după instalarea sa ca preşedinte a fost aceea de a-i permite lui Gaddafi să-şi monteze cortul de beduin lângă Elysee, spusele libianului sunt cât se poate de credibile. De asemenea, în cazul în care liderul libian va reuşi să pună la cale în Franţa atacurile teroriste cu care a ameninţat tot mapamondul, s-ar putea ca tot saltul lui Sarko din sondaje să se dovedească extrem de fragil.

Adevărata câştigătoare a confruntării va fi Anglia, prin intermediul căreia americanii  îşi vor impune politica în zonă. Practic, din toată confruntarea, SUA nu urmăreşte decât securizarea principalelor surse de energie, iar pentru a nu mai stârni mânia lumii arabe, va prefera să rămână mai în spate, acţionând prin intermediul Angliei. Proiectul pentru democratizarea lumii arabe este mult mai important pentru SUA, motiv pentru care nu va mai apărea pregnant în prima poziţie(ci doar atât cât să înţeleagă contribuabilul american că tot ei sunt lideri). De altfel, această nouă strategie este mult mai bine articulată, dată fiind experienţa colonială a Marii Britanii.

În afară de Italia, pe lista celor care vor pierde în Libia pot fi trecute, fără doar şi poate, Rusia şi China. Deocamdată nu putem şti ce s-a negociat în Consiliul de Securitate pentru obţinerea abţinerii celor două state, dar nu cred că ele vor avea ceva de câştigat de-acolo. Rusia, în mod sigur nu va mai putea emite pretenţii mari la gazul Libian, în ciuda înţelegerii dintre Gazprom şi ENI(parafată cu inconştienţă de Berlusconi).

Din punct de vedere strategic, jocurile sunt făcute în zonă. Mai rămân de stabilit mici amănunte precum  harta viitorului stat(sau viitoarelor state) şi harta noilor concesiuni. Dar acestea, în mod sigur, sunt chestiuni secundare care se negociază direct.

P.S. Despre noi n-am spus nimic deoarece deja nu mai contăm. Singurul element pe care trebuie să-l remarcăm e că suntem din ce în ce mai marginalizaţi, iar confruntarea total aiuristică cu Franţa ne va costa scump. Suntem din nou la marginea lumii, într-o zonă în care hazardul este suveran. Felicitări celor responsabili pentru acest dezastru!