O istorie ascunsa

...Mă rog, nu atât de ascunsă încât să nu fie de găsit, dar oricum trecută sub tăcere. Este vorba de o țară săracă din America de Sud: Bolivia. Începând cu anii '50, o serie de reforme au încercat să elimine sărăcia din această țară. Desigur, n-au reușit. E un scenariu clasic care combină dictatori providențiali veniți din rândul armatei cu măsuri economice aberante și forțarea evidenței. Sunt mixuri letale care ucid țări sau le transformă în vaci de muls ale unor interese internaționale.

Începând cu anul 1980, au intrat în scenă cei doi mari binefăcători FMI și Banca Mondială, impunând reformarea statului. Vă sună cunoscut? Un an mai târziu totul s-a transformat în dezastru deoarece economia n-a răspuns așa cum se așteptaseră esperții internaționali. Situația s-a degradat, iar în 1982 s-a pus capăt conducerii militare a țării, democrația intrând în scenă. Lucrurile însă nu au decurs deloc bine, iar în 1985 hiperinflația a început să facă dezastre în economia boliviană. Guvernele democratice care s-au succedat în perioada următoare nu au ieșit din programul trasat de Banca Mondială. Astfel au inițiat privatizarea tuturor deținerilor statului deoarece, nu-i așa, o companie privată este mult mai eficientă decât una a statului. Banii veniți din privatizări au permis statului corupt să supraviețuiască într-un iluzoriu climat de stabilitate economică. Seria privatizărilor binefăcătoare a fost finalizată în 1997. Țara practic nu mai avea nimic de vânzare, iar programele economice ale marilor instituții internaționale își îndepliniseră misiunea de a servi cui trebui ceea ce era de luat. Desigur, țara a rămas cu aceleași dificultăți economice, amplificate de dezechilibrele generate de repatrierea profiturilor noilor monopoluri private. Așa se face că, în anul 2000, Banca Mondială a pus presiune pe guvern amenințând că nu va înnoi linia de credit în valoare de 25 milioane de dolari(!!!) dacă țara nu-și privatizează toate serviciile de apă. S-a cedat cu ușurință solicitării de eficientizare și reducere a corupției. Astfel, a fost privatizat serviciul public de apă al celei de-a treia localități ca mărime a Boliviei, Cochabamba. Privatizat e un fel de-a spune deoarece concernul câștigător a devenit un monopol care, pe lângă distribuția de apă, era stăpânul apei din subteran precum și a apei de ploaie...

Și pentru că am ajuns în acest punct al povestirii, poate ar trebui să vedem cine a fost binefăcătorul concern care a adus eficiența în Cochabamba. Numele său, Aguas de Tunari nu vă spune cu siguranță mai nimic. Este însă un joint venture format între o firmă londoneză și una din Chicago. Prima se numește Water Ltd. și este o firmă pregătită să contribuie, probabil prin programe similare celui din Bolivia, la eficientizarea consumului de apă dulce din toată lumea deoarece, cum bine se știe, lipsa de ecologism a cetățeanului de rând a început să producă tot felul de crize ale apei dulci, devenind imperios necesar ca un organism internațional privat să contribuie la consumul eficient al apei. Celălalt participant în joint venture-ul amintit are rezonanțe mult mai mari pentru noi: este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre Bechtel Corp., o altă companie pregătită să ajute aceluiași scop(de fapt ei sunt multilaterali dezvoltați și pregătiți să ajute aproape în orice domeniu).

Revenind la Cochabamba, eficiența joint venture-ului nu s-a lăsat așteptată. Prețurile apei au crescut geometric deoarece, nu-i așa, eficiența costă. La un moment dat, factura de apă din zona amintită a ajuns să coste aproximativ jumătate din venitul minim. Cum Aguas de Tunari deținea monopolul întregii ape printr-o lege votată în Parlament(celebra lege 2029), puteau fixa orice preț. Ei respectau laxele condiții contractuale, iar statul rămăsese fără niciun control în această zonă. Desigur, calculele de la Londra și Chicago nu s-au potrivit cu realitatea zonei, iar începând cu ianuarie 2000, locuitorii orașului au început să protesteze. Pentru restabilirea liniștii au fost concentrate forțe impresionante de poliție care însă nu au putut face față afluxului imens de protestatari. La începutul lunii aprilie 2000, liderii protestatarilor au fost arestați în timpul unei întâlniri de negociere cu guvernatorul zonei. Situația însă s-a agravat, iar pe 8 aprilie este declarată starea de necesitate pentru 90 de zile. Cu această ocazie, președintele Banzer a declarat patriotic: "We see it as our obligation, in the common best interest, to decree a state of emergency to protect law and order". Numai că pentru protestatarii aduși în pragul disperării argumentele corporatiste ale lui Banzer au avut efectul gazului aruncat în foc. Suspendarea drepturilor civile au permis abuzuri din partea armatei și a poliției, numeroși protestatari fiind răniți, torturați sau uciși. În prima zi a declarării stării de necesitate soldații au ocupat mai multe stații radio din localitățile din jurul Cochabambei și au arestat mai mulți jurnaliști în încercarea de a opri sursele de informare. Marea problemă a fost că au obținut efectul contrar, manifestațiile explodând în mai multe colțuri ale țării. De la apă s-a ajuns la proteste radicale pentru salarii, servicii sociale s.a.m.d. Forțat de situația de-a dreptul explozivă, precum și de faptul că un grup consistent de parlamentari în frunte cu viitorul președinte Evo Morales s-a alăturat manifestanților, președintele Banzer a anunțat terminarea contractului cu Aguas de Tunari.

După aceasta a început o perioadă de ștergere a evidențelor pentru evitarea scandalului. Intrate în vizorul organizațiilor internaționale, FMI și Banca Mondială au dat vina precipitat pe corupția existentă în societatea boliviană. De asemenea, cele două mari companii implicate in Aguas de Tunari au pus batista pe țambal pentru a ieși cu fața curată. Nici până acum Banca Mondială nu a pus la dispoziția organizațiilor care i-au solicitat analizele și documentele pe baza cărora au forțat mâna executivului bolivian pentru transformarea unui monopol de stat într-unul privat. În locul documentelor, au livrat discursuri sforăitoare privitoare la consumul irațional de apă din Bolvia. Tipic!

Ce concluzii ar trebui să tragem noi de-aici? Păi nu cred că e nevoie să vă mai spun eu. Asemănările cu situația din România sunt grăitoare. Singura deosebire este aceea că aici mămăliga nu a explodat și nu va exploda niciodată. A făcut-o numai atunci când interesele altora au amestecat dinamită în mămăligă. Așa cum un cizmar a putut să stea 40 de ani la putere cu complicitatea URSS nu știu de ce am o bănuială că un dictator bețiv și curva lui analfabetă ne vor încălța încă pe-atât, de data aceasta cu binecuvântarea marei finanțe care aici poate avea un teritoriu mult mai propice. Iar monopoluri de privatizat încă sunt destule și toate țin de reformarea statului.

P.S. Întreaga istorie din Cochabamba o aveți în clipul de mai jos.

Abuela Grillo from Denis Chapon on Vimeo.