O crestere cu multe semne de intrebare

Poate că ar fi trebuit să tratez azi ceea ce este ştirea momentului, anume intenţia - aş spune istorică - a agenţiei Moody's de downgrade a SUA. Ar fi pentru prima dată după 1917(sper să nu mă înşel) când SUA s-ar confrunta cu un rating mai mic decât cel actual. Cu toate că e vorba de o ştire de maxim interes, dat fiind faptul că ieri am avut ceva treabă, mă voi ocupa acum de ştirile care vin din China deoarece, în mod surprinzător, consider că ceea ce se întâmplă acolo e mai important decât situaţia din SUA.

În timp ce investitorii par a avea un plan care exclude intrarea SUA în incapacitate de plată, nimeni nu cred că are un plan B pentru înrăutăţirea situaţiei economice din China. De altfel, pentru mulţi, posibilitatea înrăutăţirii situaţiei a fost spulberată de datele care au venit ieri. Creşterea economică de 9.5%(YoY), peste estimările analiştilor(9.4%) semnalizează o încetinire a creşterii, dar, trebuie să recunoaştem, menţine motoarele turate puternic. Desigur, de-a lungul timpului au existat numeroase opinii privind prăbuşirea Chinei, scenarii fataliste referitoare la viitorul ţării s.a.m.d. La momentul respectiv le-am combătut din cauză că datele arătau o cu totul altă realitate. La fel, atunci când anumiţi analişti frenetici făceau prognoze fantasmagorice despre viitorul Chinei am preferat să prezint elementele sensibile şi mai puţin cunoscute care, după cum s-a văzut, şi-au făcut simţită prezenţa fix când ne aşteptam mai puţin.

De data aceasta în faţa cifrelor date publicităţii de către chinezi nu cred că trebuie să ne entuziasmăm. Marele risc al Chinei este în continuare reprezentat de ameninţarea inflaţiei. Dacă punem în oglindă indicele preţurilor de consum cu creşterea economică vom observa o divergenţă cât se poate de clară: economia scade în timp ce preţurile cresc. Coborând şi mai mult în complicata realitate chineză, putem observa că acceleraţia preţurilor este în continuare susţinută de alimente, dar, de asemenea, o pondere importantă o au imobiliarele. Pentru cei care-şi amintesc, în urmă cu mai mult de un an vă povesteam despre problemele imobiliare ale Chinei şi despre greutăţile pe care le întâmpină cei care au decis să se împrumute pentru a paria pe imobiliare. Ei bine, pe piaţa reală preţurile sunt în continuare în scădere, dar, pe medie, avem parte de o uşoară creştere. Cu toate că seamănă cu o dilemă tipc chinezească, explicaţia e mai simplă decât ne-am aştepta: în timp ce pe piaţa liberă preţurile scad din cauza supraofertei, statul îşi reevaluează activele imobiliare la preţuri incredibile. Motivul e simplu: cu activele supraevaluate autorităţile locale pot accesa credite necesare construirii de infrastructură şi de modernizare a oraşelor. Cu toate că strategia pare una isteaţă, trebuie să înţelegem că investiţia în infrastructură nu are un ROI strălucit, iar beneficiile se împart la foarte mulţi, rezultând venituri mici pentru autorităţile beneficiare ale proiectelor. De asemenea, multe din lucrările în care s-a investit nu sunt obligatoriu un rezultat al unei necesităţi a comunităţii ci, mai degrabă, o dorinţă a autorităţilor de a ieşi în evidenţă.

La fel cum industrializarea planificată a condus la construcţia unor capacităţi excedentare de producţie, investiţia în infrastructură a devenit un sport naţional. Numai că fiecare element de infrastructură are un cost suplimentar în timp, cost care nu pare a fi pus în ecuaţie de oficialii chinezi. Cu toate că nimeni nu-şi imaginează că localităţile vor fi executate de către bănci(la urma urmei ambii parteneri aparţin statului), structura garanţiilor din spatele acestor credite acordate nu face altceva decât să inducă o incertitudine puternică în indicatorii publicaţi de către autorităţi.

Reîntorcându-ne la cifrele pe care le avem, putem spune că marea încercare a conducătorilor chinezi este aceea de a evita o cădere abruptă. Aş fi tentat să cred că planarea uşoară ar avea ca scop consolidarea creşterilor de până acum, dar bănuiala că lucrurile sunt din ce în ce mai greu de controlat acolo nu prea-mi dă pace. Infrastructura a rămas unul din ultimele domenii în care pot investi pentru a controla creşterea economică. Până acum politica de echilibrare forţată le-a mers. De fiecare dată au găsit teritorii noi către care să îndrepte imensele fluxuri financiare pe care le controlează. Marea întrebare este dacă vor reuşi să menţină un echilibru în economie. Deocamdată se pare că strategia funcţionează, dar nimeni nu poate garanta că va merge la infinit.