Si totusi, ce se intampla?

Am asistat ieri la o nouă nebunie mediatică având în centru aceleaşi bănci franţuzeşti. După ce au început săptămâna în forţă cu zvonurile privind iminenta retrogradare, iată că ieri zvonul lansat de ce cei de la The Wall Street Journal s-a concretizat pentru două dintre ele. Motiv perfect pentru numeroşi gură cască să iasă şi să-şi dea cu părerea despre dedesubturile acestei retrogradări.

Aşa cum îi ştim, bravii politicieni francezi au început să tune şi să fulgere la adresa tuturor pentru ceea ce li se întâmplă pe nedrept. Bineînţeles că n-au ezitat să-şi păstreze comportamentul cu care ne obişnuiserăm şi, cum era de aşteptat, li se pare mult mai comod s-o pună de o teorie a conspiraţiei decât să se concentreze pe curăţarea gunoiului pe care l-au cosmetizat atâta amar de vreme. Cea mai tare teorie lansată ieri a fost cea referitoare la tentativa de preluare ostilă a Societe Generale. Cu alte cuvinte, noi suntem solizi, dar lumea e rea... Experienţa ne învaţă că asemenea prostii nu ţin de foame. 

Realitatea este desigur diferită, însă mulţi dintre noi suntem tentaţi să ne aplecăm asupra unor teorii bombastice doar de dragul de a admira o construcţie fantastică despre care preferăm să uităm că nu poate face faţă unui mediu real. În mai multe rânduri am spus că principala vulnerabilitate a Europei provine de la bănci. Burduşite cu active toxice înghiţite pe nemestecate în perioada de nebunie, băncile europene încep să scârţâie. E adevărat că au făcut numeroase cosmetizări contabile pentru a-şi izola mizeria din bilanţuri, însă obligaţiile cărora trebuie să le facă faţă încep să le jeneze. Jena devine observabilă întrucât au nevoie disperată de dolari deoarece în perioada de nebunie găsiseră "Tărâmul Făgăduinţei" unde plasau bani fără riscuri. Spre deosebire de suratele lor de peste Ocean nu au reţele de retail prin intermediul cărora să atragă dolari ieftini, astfel încât trebuie să se împrumute de la instituţii financiare din SUA. Cum acolo zvonurile circulă repede, foamea de dolari a unor bănci franţuzeşti a început să trezească suspiciuni şi, în acest fel, s-au trezit cu o creştere rapidă a costurilor de împrumut în paralel cu scăderea încrederii în ele. Motivul găsit de Moody's pentru scăderea rating-ului este unul de complezenţă, deoarece nu puteau să-şi justifice mişcarea prin zvonurile de pe piaţă. Mai mult, readucerea în discuţie a activelor toxice ar îndrepta privirile şi către băncile americane care suferă de aceeaşi boală. Şi cum de la "greşeala" cu scăderea ratingului operată de S&P agenţiile au înţeles că trebuie să sufle şi-n iaurt s-a preferat o formulă clasică de justificare a acţiunii, formulă care convine tuturor.

În spatele rating-urilor şi a zvonisticii este însă o situaţie disperată. Foamea de dolari a băncilor respective s-a transmis celor mai mari clienţi ai lor care-şi văd activitatea compromisă de incapacitatea acestor bănci de a le finanţa în dolari. Mai grav e că situaţia nu este valabilă numai pentru băncile franţuzeşti, ci pentru majoritatea(dacă nu totalitatea) celor europene. Cu toate că mişcările sunt discrete, devin vizibile solicitări de finanţare adresate direct băncilor americane de către companiile europene. Aceasta nu face altceva decât să slăbească şi mai mult băncile europene deoarece e vorba de clienţi mari şi serioşi. 

Fără doar şi poate devine necesară recapitalizarea băncilor europene. Banii ar trebui luaţi de la acţionari, dar credeţi că aceştia au bani? Cu siguranţă că răspunsul impus va fi nu, iar de-aici va porni ideea recapitalizării lor cu bani publici. O mişcare ale cărei costuri sunt greu de estimat, dar care, cu siguranţă îi va face invidioşi pe greci deoarece sumele vehiculate ar putea scoate din criză câteva Grecii. Personal cred că recapitalizarea cu bani publici e o prostie care va arunca întreaga Europă într-o criză majoră a datoriilor. Spre deosebire de SUA, UE nu are un FED la dispoziţie. BCE e mult mai limitată din punct de vedere al capacităţilor neortodoxe de intervenţie, deoarece statele membre au tendinţa de a confunda această instituţie cu peştera lui Alibaba. Personal cred că banii trebuie căutaţi pe piaţă, nu în visteria statelor. În cazul în care nu se găsesc, instituţiile respective ar trebui lăsate să cadă. E mult mai ieftin, indiferent de justificările unor teoreticieni.