Cateva cuvinte despre legea insolventei personale

Cu toate că am mai vorbit despre subiect, voi relua discuția deoarece este unul dintre cazurile emblematice care ne demonstrează cum funcționează în realitate România. Cu toate că nu am o pregătire juridică, voi încerca să explic modul în care văd lucrurile și să demonstrez de ce reacțiile autorităților în fața unor chestiuni normale e de-a dreptul schizofrenică.

Chiar dacă nu poate fi considerat un argument valid din punct de vedere juridic, voi începe prin a spune că legea insolvenței personale este una care funcționează în țările dezvoltate. În democrațiile periferice precum cea în care ne aflăm, legea este privită cu frică. Și, când în ecuație mai intervine și o instituție internațională burdușită de interese(FMI), lucrurile se complică până la blocare.

Cu toate acestea, e mai simplu decât ar părea la o primă vedere. Pornind discuția de la societățile comerciale, putem afirma fără a greși că acestea sunt niște entități abstracte cărora legiuitorul le-a permis să aibă personalitate juridică, deci să poată interacționa în societate. Chiar dacă teoretic există o problemă destul de serioasă, avantajele acceptării acestor entități sunt mult mai mari decât dezavantajele.

Ajunși în acest punct constatăm că societăților comerciale li se oferă posibilitatea protejării de creditori prin intermediul procedurii insolvenței. De asemenea, în cazul în care nu se reușește reabilitarea economică a persoanei juridice se trece la lichidare, adică la punctul în care creditorii trebuie să-și asume pierderile(întreg patrimoniul este vândut și împărțit proporțional creditorilor). O persoană fizică supraîndatorată nu beneficiază de aceste facilități. Mai mult, nu există mecanismul falimentului, prin intermediul căruia, în cazul unui individ insolvabil, creditorii să-și înregistreze pierderile, iar datoriile acestuia să fie șterse. Aici apare un dezechilibru clar, vizibil chiar și de către un neinițiat în drept precum subsemnatul. Faptul că persoanelor fizice li se refuză de către legiuitor un mecanism care este disponibil societăților comerciale este un abuz. Cu alte cuvinte, în societatea autohtonă, oamenii au mai puține drepturi decât societățile comerciale, lucru care e complet anormal.

Faptul că și actualul Guvern refuză să susțină legea insolventei personale este cel puțin o prostie și o dovadă că mai avem extrem de mult până la normalitate. Din punct de vedere logic, acest voit gol legislativ ar putea fi atacat la CEDO, cu șanse certe de câștig. Însă e greu de crezut că un individ îngenuncheat de datorii, falit de facto, ar putea susține un asemenea proces.

Principalii oponenți ai legii falimentului personal sunt reprezentanții băncilor, lucru pe care-l consider, de asemenea, o prostie. Cu siguranță că în cazul adoptării unei asemenea legi s-ar înregistra pierderi, dar sunt curios ce altceva reprezintă tonele de credite cu buletinul ale căror beneficiari au dispărut din țară? Ce altceva reprezintă creditele garantate cu terenuri ale căror valori, nici măcar ipotetic nu pot reveni la evaluările generoase de dinaintea crizei? Marea majoritate a acestor credite nu numai că sunt pierderi, dar continuă să producă pierderi, chiar și prin faptul că atârnă în balanțele respectivelor instituții. Într-adevăr, în cazul unei legi care ar curăța piața, ar muri definitiv speranța că se va recupera ceva din gunoiul creditelor fără acoperire.

În final nu-mi rămâne decât să constat că ne scăldăm în continuare într-un joc de-a economia de piață. Dacă, în loc de joacă, am decide să implementăm cu seriozitate societatea către care vrem să mergem cu totul altele ar fi rezultatele. Dar până la rezultate trebuia să trecem de la „Mircea, fă-te că lucrezi” la „Hai la muncă pentru că am vorbit deja prea mult!”.