Lumea de azi (VI)

Îmi dădusem întâlnire cu Giulio la Mulassano, locul unde, spunea el, se bea cel mai bun bicerin din Torino. Când am ajuns, cafeneaua era aproape plină. Pe Giulio l-am găsit la o masă lângă tejghea, în compania unui bătrân având brodat pe fiecare obiect vestimentar steagul Italiei. Bătrânul era o rudă mai îndepărtată de-a lui Giulio, un italian a cărui familie, în decursul încâlcit al istoriei, se stabilise în Franța. Stilul său vestimentar ciudat avea o explicație legată de o încurcătură financiară prin care trecuse în tinerețe și din care-l scosese segmentul italian al familiei. Atunci și-a redescoperit originile și, impresionat de ajutorul primit, s-a recuplat la origini promițându-și ca, de fiecare dată când iese în public, să poarte cumva steagul italian.

Ne așezăm la discuție în timp ce chelnerul îmi aduce bicerinul mult prea lăudat de Giulio. Gust din licoarea după care Alexandre Dumas se dădea în vânt și am o oarecare dezamăgire. Îmi amintesc de gustul divin de caffe alla nocciola pe lângă care această specialitate nordică pare un joc de amator. Gustul e bun, dar când pui în balanță specialitățile legendarului professore din Napoli, parcă ai un regret, parcă tânjești după cerul minunat al sudului.

Începem să discutăm verzi și uscate și-ajungem inevitabil la actualitate. Bătrânul nu e prea impresionat de ceea ce se-ntâmplă, spune că tot ceea ce vedem noi i se pare cunoscut, că a mai trecut de-atâtea ori prin perioade similare acesteia și că nu avem de-a face decât cu o amplitudine diferită, restul pattern-ului fiind același. Giulio e neîncrezător și crede că suntem aproape de o trecere la alt nivel, de o rupere de ritm a societății și intrarea într-o nouă epocă. „Voi tinerii numai la revoluții vă gândiți. Vă place fiindcă vă fierbe sângele, dar aveți tendința să vă plictisiți repede de noua jucărie, să lăsați lucrurile neterminate și uite-așa se ajunge la tragedii”, îi răspunde bătrânul. Giulio zâmbește cu subînțeles în timp ce bătrânul continuă să mormăie. Pare o confruntare între proprietarul unei lumi și idealistul care vrea s-o schimbe. Plecăm din cafenea. Pe bătrân îl abandonăm la o verișoară de-a sa și mergem la reședința lui Giulio pentru a proiecta nişte portofolii.

Încă de la intrare te loveşte aerul acela aristocratic, inconfundabil, specific marilor familii. Nu există niciun exces în decorarea casei, nu ai parte de niciun element care să iasă fals în evidenţă. Fiecare lucru luat în parte e o valoare în sine, are o istorie a sa legată de familie. Mergem pe un culoar şi-mi atrage atenţia o uşă total diferită faţă de celelalte. Îl întreb ce e cu ea şi-mi spune că uşa originală a camerei, singura care e neschimbată. E o cameră nelocuită din cauza istoriei sale triste. Acolo, o stră-străbunică de-a lui Giulio a murit de foame. Se întâmpla într-o perioadă negră a familiei. Femeia rămăsese singură în palazzo în timp ce copiii se răspândiseră care pe unde au văzut cu ochii pentru a-şi revigora situaţia financiară. Prima dată a concediat servitorii, apoi a trăit cu minimul necesar. În final, refuzând să cerşească sau să-şi vână din casă s-a retras în această cameră unde a murit de foame. Ironia face ca moartea femeii să fi survenit doar cu câteva zile înainte ca unul dintre fii să se reîntoarcă acasă bogat şi cu o reputație glorioasă în spate. După ce-au citit îngroziți jurnalul femeii, urmașii au hotărât să conserve camera și să-și impună învățarea lecției umilinței. Astfel au înființat un fond prin intermediul căruia sunt finanțate anonim niște cantine ale săracilor, iar membrii familiei sunt obligați ca, cel puțin odată pe lună să mănânce alături de săraci. Strania întâmplare mă pune pe gânduri și, între timp ajungem în bibliotecă. Sunt copleșit de priveliștea din fața ochilor. Îmi arată câteva cărți, dar cireașa de pe tort este reprezentată de o ediție a Corpus Hermeticum de la jumătatea secolului XVII. „E foarte rară”, îmi spune în timp ce fac ochii cât cepele. „A venit să o studieze și amicul nostru comun, bolognezul. Mă rog, nu știu de ce insiști tu atât cu Bologna, omul e piemontez toată ziua, dar dacă-ți place ție, putem să-i spunem așa.”. Însă nu ediția în sine îl interesa pe marele bolognez, ci ceea ce Giulio avea să-mi arate într-un sertar, anume o groază de manuscrise hermetice extrem de vechi, unele din ele, complet necunoscute marelui public. Zâmbește când mă vede atât de șocat și-mi spune că n-am văzut totul. Îmi arată într-un colț câteva scripturi cu miniaturi superbe. Unele roase de vreme, altele incomplete. Mă simt precum Aladin în peșteră. Urcăm pe o scară și văd alături vestita Encyclopédie a lui Diderot alături de Encyclopædia Britannica din același secol. Omul deține practic o avere colosală în cărți, manuscrise, timbre, medalii, monede etc. Îi spun c-ar trebui să-i fie frică și că ar trebui să solicite ajutorul unei bănci pentru depozitare. Mă liniștește spunându-mi că cel mai sigur loc pentru aceste comori e casa sa. E vorba de averea familiei care trebuie să rămână în familie. Dacă o scoate din casă pierde controlul asupra sa, așa că-și asumă factura umflată pentru securitatea zonei. 

Trecem la subiectul pentru care ne-am întâlnit și care, credeam eu, se va finaliza rapid. Îi prezint cele câteva variante de portofolii, îi explic logica după care a fost construit fiecare și-mi spune că n-are nevoie de asta. „E o abordare clasică, nu mai pot să merg așa. Mă interesează o variantă care să-mi permită conservarea capitalului într-un scenariu de risc maxim. De-asta te-am chemat aici”. Resetăm discuția și încerc să înțeleg exact la ce se gândește, de ce anume are nevoie. Spune că ar fi interesat ca o parte din bani să-i plaseze în ceva care și-ar putea conserva valoarea indiferent de dezvoltările turbulențelor. „Sper că nu te gândești la metale”, îi spun. Zâmbește cu subînțeles. Nici el n-are încredere în metale, dar și-a asigurat un stoc fizic pentru orice eventualitate. „Dar totuși, la ce scenariu te gândești? Cât de radical e el?”, încerc eu să înțeleg. „Nu mă gândesc decât la o schimbare totală de paradigmă. Asta nu presupune obligatoriu existența haosului, decât poate pentru o perioadă limitată de timp. Dar, cu toate acestea, ar putea însemna o schimbare radicală a jocului, o răsturnare a valorilor. În cazul unor asemenea vremuri e nevoie de investiții-punte, care să te treacă dincolo fără prea multe pagube”. Rămân cumva interzis. Cel puțin pe moment nu-mi vine nimic în cap. Îi spun ceea ce cred și-i cer un răgaz de gândire. Înțelege, se aștepta la asta și-mi mărturisește că nu e un idealist și nu caută un panaceu al investițiilor, dar și-ar dori ca o parte a investițiilor sale să se constituie într-o asigurare de vreme rea. Rămâne să mă mai gândesc la ceva, dar, între timp, discuția deviază pe alte coordonate.

Îl întreb cui ar folosi o schimbare radicală a societății, până la urmă nimeni nu-și dorește asta. Mă contrazice spunându-mi că atunci când societatea refuză să mai funcționeze ea trebuie să se schimbe, să  se reinventeze. „Occidentul tocmai asta înseamnă, schimbare, inovație. Am intrat în capcana unor viziuni statice, precum cea a lui Fukuyama, a societății post-istorice plictisitor de stabilă. Inhibarea forțelor interne ale societății conduce la moarte, la dezastru. Cred că suntem într-un moment în care se impune o schimbare majoră”. Îi spun zâmbind că noi, în Europa de Est am mai trăit o trecere de la capitalism spre altceva și n-a ieșit deloc bine. Râde. Nu la asta se referea. Știe că știu unde bate. Îl întreb totuși de ce se aprinde atât de mult când vine vorba de schimbare. Teoretic, familia lui a pierdut de-a lungul timpului. Toate schimbările de paradigmă au afectat iremediabil vechea aristocrație. „E o iluzie”, îmi spune. „De fapt nu ne-a afectat deloc, poate doar aripile degradate care oricum ar fi fost afectate și în cazul menținerii vechilor societăți. Societatea e un organism viu, transformarea e esența ei. A-i împiedica transformarea e ca și cum ai obliga un copil să nu crească. Noi am știut mereu acest lucru, iar singurele noastre avantaje au fost date de această conștientizare a transformării și de adaptabilitatea de care am dat dovadă”. E foarte sigur pe el cu fiecare afirmație. Îmi spune că occidentul este slăbit tocmai din cauza iluziei că s-a ajuns la căpăt și este nevoie să re-preia frâiele progresului. „Occidentul e singurul capabil să se reinventeze, să se recreeze și aceasta pentru că nu-i e frică de distrugere. E timpul ca toată civilizația noastră să redevină cuceritoare, novatoare, să se repună în frunte”. 

Discuția s-a terminat târziu. Am cerut un răgaz pentru a găsi ceva care să-i asigure lui Giulio puntea mult-dorită. Noaptea se lăsase peste Torino și o ploaie ușoară răpăia. Orașul luptei dintre alb și negru, al confruntării dintre întuneric și lumină își continua imperturbabil planul său secret, propria-i existență. Iar eu, mă prelingeam printre coloanele sale către hotel gândindu-mă la un panaceu al salvării. N-o să vă dau iluzii, la fel cum nu i-am dat nici lui Giulio: n-am găsit nicio soluție și cel mai probabil ea nu există! „Singura soluție cred că e să ne păstrăm adaptabili și să încercăm să reacționăm suficient de rapid”, i-am spus câteva zile mai târziu. A părut mulțumit de răspuns, dar probabil încă se chinuie să găsească asigurarea ideală.