Catre ce ne indreptam?

Există o anumită neliniște în atmosferă, pare că norii unor vremuri grele se arată. E un fenomen conștientizat de toată lumea și nu cred că trebuie investit prea mult pentru a-l demonstra. Cu toate acestea, semnalele mixte recepționate au darul de a sădi emoții diverse, de a da speranță sau, dimpotrivă, de a genera angoase.

Spre exemplu astăzi ar trebui să recepționăm semnale pozitive. Băncile americane au raportat rezultate surprinzătoare, peste așteptările analiștilor. Este pozitiv faptul că, în unele cazuri, se raportează creșteri ale creditelor ipotecare, ceea ce ar putea semnaliza într-un fel destul de limpede faptul că economia își reia avansul. Din punct de vedere teoretic, o însănătoșire a sistemului bancar redeschide robinetele fericirii, banii revin în economie, avem din nou creșteri și lucrurile se rezolvă. Am trăit de multe ori scenarii similare astfel încât nu văd de ce ar trebui să negăm această evoluție.

Ei bine, ajunși aici, constatăm că avem îndoieli. Și aceasta pentru că avem nevoie de confirmări. Astăzi sunt așteptate rezultatele altor giganți precum Coca Cola, IBM și Goldman. Cu toate că ar putea fi considerate ca un argument pentru confirmare sau infirmare, așa cum veți observa, ele n-au nicio putere. Indiferent de ceea ce vor spune cifrele, vom continua să avem îndoieli. Și toate acestea din cauza banilor. 

Privind prin prisma banilor, înțelegem destul de simplu motivele pentru care băncile se descurcă bine, pentru care raportează rezultate peste așteptări. La urma urmei ele au fost singurele beneficiare ale cantităților enorme de monedă care au inundat piața. Dacă înainte, pe vremea în care intermedierea financiară avea o pondere rezonabilă în economie, ajutoarele de stat/tipărirea de monedă mergeau într-o proporție covârșitoare în economia reală, acum raportul a fost inversat. Mișcarea nu este foarte nouă. Comportamentul despre care vorbesc a fost observat în anii '70, moment pe care-l putem considera punctul zero al noii realități economice. Începând de-atunci costurile recesiunilor au început să crească pe fondul foamei de bani a instituțiilor financiare. 

Criza actuală putem spune că ne-a adus la apogeul acestei realități. Costurile crizei prin care trecem sunt imense astfel încât suma de care e nevoie pentru rezolvarea tuturor problemelor e obscen de mare. Lucrurile, în mare, erau știute și tind să cred că ele au fost asumate de la începutul crizei. Însă toată lumea era conștientă că nu puteau fi dislocate sume atât de mari brusc. Publicul trebuia obișnuit cu cifrele mari pentru ca apoi generalizarea lor să fie o chestiune de obișnuință. 

Exact aici am ajuns în prezent. De câte ori n-ați auzit în exprimările oficialilor că sunt pregătiți să intervină pentru rezolvarea problemei A sau B cu „cantități nelimitate de monedă”. Practic, sintagma amintită aproape că a intrat în „folclor”, lucru care ne sugerează că am ajuns în momentul despre care vorbeam prin 2008, pe la începuturile crizei, anume modelul economic bazat pe masa monetară infinită. Chiar dacă sună prostește, sunt tentat să mă întreb oare cât de mare e infinitul ăsta? 

Probabil ați intuit motivul pentru care îmi pun aceste întrebări. Cu toate că universul e infinit, lumea noastră e finită. Nu poți introduce o variabilă infinită într-o lume finită. Aceasta e realitatea de care nimeni nu vrea să țină cont, însă, în momentul în care ea va fi conștientizată, va produce dezastre. Și nu știu de ce cred că momentul de conștientizare este foarte aproape.

Cum bine știm, excesele tind să fie rezolvate brutal. Istoria și experiența ne învață că „exagerările monetare” sunt rezolvate de inflație, iar beția banilor de hiperinflație. Există însă un termen de care toată lumea se ferește, pe care nimeni nu are curaj să-l pronunțe: stagflația. Despre asta e vorba. Când economia nu mai are unde crește și trebuie cumva rezolvate „bețivănelile monetare” apare stagflația. Cam în această situație este economia mondială, cu singura diferență că până acum n-am avut parte de o mică bețivăneală deoarece suntem în suntem în comă alcoolică. În aceste condiții, probabil termenul pe care ar trebui să-l folosim ar fi cel de hiper-stagflație. Există însă o întrebare: oare există un asemenea tratament? Oare nu cumva acela va fi momentul în care ne vom da seama că nici „metoda” stagflației nu funcționează? Și dacă vom constata acest lucru, la ce se va ajunge? Eu unul prefer să-i spun reset.