Noul Orient

Dacă tot am deschis ieri subiectul Incirlikului, e timpul să extindem puțin orizontul și să ne uităm cu atenție la mișcările care ne sugerează destul de vizibil ceea ce va urma. În timp ce propaganda efectiv otrăvește mințile audienței, în lume se fac pași concreți în trasarea unor linii de demarcație din ce în ce mai vizibile.


O să încep prin a prezenta o mișcare ciudată de la începutul lunii martie. În timp ce luptătorii Houthi sărbătoreau eliberarea provinciei Al-Jawf, în insula Socotra își făceau apariția militarii anglo-americani. Insula este un punct strategic esențial de unde poate fi supervizată întreaga zonă. Mult prea neprezentatul război din Yemen este un punct mult mai fierbinte decât își imaginează cei care - din superficialitate sau neștiință - îl trec sub tăcere. Vom reveni asupra subiectului imediat după ce voi face o scurtă introducere pentru a-i ajuta pe cei care nu au toate informațiile să înțeleagă mai bine ceea ce se petrece.

În tot Orientul e o fierbere imensă generată de noua orientare strategică a SUA. Confruntat fiind cu o criză teribilă, Washingtonul e obligat să-și revadă strategiile și să-și optimizeze cheltuielile militare având ca scop principal menținerea unei hălci cât mai mari din actuala influență. După tentativa nereușită de destabilizare a Siriei, atunci când Rusia i-a dat Americii cu rigla peste degete asemeni învățătorului copilului indisciplinat, SUA s-a trezit în fața unei lumi noi, care-i fusese prevestită. Brusc, din unipolară lumea a devenit multipolară. E normal să fie așa, mai ales în fața evidentei creșteri militare a Rusiei și a avansului economic chinez. În timp ce vechii săi dușmani dau semne de vivacitate, SUA a devenit omul bolnav al planetei. Dezechilibrele sale economice sunt din ce în ce mai evidente, iar complexul militaro-industrial e unul evident rămas în urmă. Așa cum în urmă cu treizeci de ani Uniunea Sovietică a cerut la „masa verde” un răgaz de restructurare, SUA se apropie acum cu rapiditate de acel moment. În termeni de timp, putem estima că în trei-patru ani se va ajunge la capitularea rușinoasă a Americii.

Însă, așa cum în Uniunea Sovietică a anilor '80 intelighenția încerca să pună în acord principalele linii directoare pentru salvarea bărcii comuniste, la fel se petrec acum treburile în SUA. Think tank-urile și agențiile guvernamentale scot de la naftalină tot felul de planuri în vederea menținerii dominației mondiale - sau cel puțin a unei hălci corespunzătoare - cu eforturi logistice și financiare minime, avându-se în vedere viitoarele provocări economice. De aceea, ceea ce vom vedea în continuare în ecuația lumii este un plan pus la punct pe scheletul creionat de strategia Rumsfeld/Cebrowski. De altfel, investițiile enorme în exploatarea hidrocarburilor de șist și revenirea SUA ca principal producător de hidrocarburi ne dezvăluie fără prea mari eforturi continuitatea strategiei militar-economice puse la punct la începutul anilor '90. Rezumând-o, strategia propunea ca, după ce SUA își va satisface de la intern nevoile de hidrocarburi, politica țării să se limiteze la a dicta pe plan mondial cine poate folosi petrolul celorlalți. Luați ca exemplu sancțiunile impuse Iranului: țara are petrol, dar întrucât nu ascultă de SUA nu-l poate vinde. Desigur, strategia ține doar la țările mici, eterogene. Cum însă Orientul avea țări mari, monolitice și destul de stabile, a apărut nevoia atomizării acestora.

Iată motivele principale ale „Primăverii arabe”, iată cauza principală a războiului din Siria, a debarcării lui Gaddafi s.a.m.d. Dacă mergeți puțin mai jos pe scara istoriei, veți descoperi motivul principal al Războiului din Irak. Priviți puțin ce-a ajuns Libia lui Gaddafi: dintr-o țară puternică, având o economie stabilă și o coeziune internă de invidiat, s-a transformat într-o zonă haotică, în care puterea e împărțită între diverse puteri tribale fără nicio relevanță legală. Dacă vreți o fotografie a Orientului creionat de strategia Rumsfeld/Cebrowski, o puteți vedea în Libia.

Dar nu numai acolo. Iată, e momentul să revenim la mult prea nemediatizatul conflict din Yemen. Dincolo de performanțele excepționale ale luptătorilor Houthi și a impotenței structurale a armatei saudite mai există un jucător și, mai mult, o schimbare de strategie. Jucătorul ascuns este reprezentat de Emiratele Arabe Unite, iar noua strategie e o reîmpărțire a Yemenului între nord și sud ținându-se cont de realitățile din teren. Un eveniment de asemenea nemediatizat a fost reprezentat de atacul decisiv al triburilor susținute de Emirate asupra triburilor susținute de Arabia Saudită. Cu acest eveniment putem spune că se oficializează abandonarea Arabiei Saudite de către SUA în favoarea unui jucător mai suplu și mai croit pe modelul ideal al strategiei Rumsfeld/Cebrowski, Emiratele Arabe Unite.

Probabil întrebarea logică pe care și-o pune oricine este ce se va întâmpla cu Arabia Saudită. Pentru a-i înțelege destinul e necesar să vedem ce s-a întâmplat cu foștii poli de putere impuși de SUA în Orient. Iranul - punct strategic până în 1978 - a reușit să se elibereze de „binefăcători” prin intermediul Revoluției Islamice. Acestuia i-a urmat Irak-ul până în 1990, iar după debarcarea lui Saddam, locul Irak-ului a fost luat de Arabia Saudită. Destinul Iranului nu e de luat în calcul pentru saudiți întrucât ei sunt incapabili să stea pe propriile picioare. De-aceea, mult mai relevant este destinul Irak-ului.

Ca idee, planurile prevăd o sfâșiere multiplă a Arabiei Saudite bazându-se pe animozitățile create de deviantul moștenitor al tronului. Prima desprindere va fi reprezentată de „Statul Sacru Islamic”, țară care va moșteni locurile sfinte ale religiei musulmane: Mecca și Medina. O halcă importantă a țării va fi dată Iordaniei, care se va învecina la sud cu „Statul Sacru”. Din sud, o altă parte a Arabiei Saudite va fi alocată Yemenului de Nord al luptătorilor Houthi. În total, din toată coasta pe care-o avea la Marea Roșie, Arabia Saudită va rămâne cu o fâșie de maxim 80 km. Însă și existența acestei fâșii este discutabilă. De asemenea, trebuie menționat că ceea ce va rămâne din Arabia Saudită nu va avea ieșire nici la Golful Persic! Aceasta este o lovitură teribilă întrucât, pentru a exporta petrol, țara va avea nevoie de acordul vecinilor săi care vor fi ori dușmani, ori cozi de topor americane.

Ca să înțelegeți noua arhitectură trebuie să trecem la Irak. Aici, de asemenea, va fi forțată ruperea țării în patru. La nord vor fi kurzii, iar în sud Statul Șiit Arab, cu capitala la Basra. Acest stat va lua o fâșie de coastă până la granița cu Qatarul. Kuweit, Bahrein, Qatar vor rămâne neatinse de noua logică. La modul teoretic, Noul Regat Saudit va mai avea o infimă zonă de coastă între Emirate și Qatar, dar și aceea e pusă în discuție. Cea de-a treia parte a Irakului va fi reprezentată de Republica Sunită, care va ocupa spațiul dintre granița siriană și cea a Statului Arab Șiit. Bagdadul va rămâne un fel de zonă liberă, probabil oraș-stat de liber schimb întrucât va fi cumva situat fix la intersecția dintre cele trei granițe.

Siria, întrucât e teritoriu protejat de Rusia, va rămâne în mare întreg. Ceea ce forțează acum SUA este preluarea unor teritorii din sudul țării și încorporarea lor în statul șiit pe care-l creionează în Irak. De asemenea, va fi interesantă situația kurzilor din Siria. În cazul în care teritoriile lor vor fi preluate de Kurdistanul Irakian, vom avea de-a face cu stabilirea unui puternic jucător regional care, oricum, ca măsură simetrică față de Rusia, va deveni un fel de cartier general americano-israelian în zonă.

Ultima modificare la care vom asista va fi lovirea Pakistanului prin generarea de tensiuni în Balochistan finalizate prin crearea unui stat independent. Motivul mișcării este acela de a bloca liberul acces al Chinei către Iran în condițiile unei apropieri din ce în ce mai mari a Pakistanului de „Noul drum al mătăsii”.

Cam acestea sunt planurile americane în zonă. Este ceea ce vom vedea în perioada imediat următoare. Așa că noi, alături de surații europeni, la ieșirea din „pandemie” ne vom trezi într-o lume total diferită, extrem de greu de înțeles.

Desigur, am menționat doar planurile americane. Ele, cu siguranță, vor fi contracarate de interesele chinezo-rusești în zonă. Dar despre acestea vom vorbi altă dată. Deocamdată vă mai amintesc că, pe fondul problemelor pe care americanii le au cu echipajele de pe portavioane, chinezii au început ample jocuri militare în Marea Chinei de Sud. Lumea se schimbă!