Analiza de aur

Cei care mă citesc de mai mult timp vor rămâne puțin surprinși deoarece știu opiniile mele în ceea ce privește aurul. Nu-l consider un metal esențial, ci un complex istoric al omului, întrucât are o utilitate marginală în societate. Cu toate acestea, sunt câteva elemente care trebuie reținute. Aurul este suficient de rar, dar și suficient de disponibil, suficient de uniform răspândit pe suprafața Pământului, astfel încât să reprezinte un element universal. De-aici vine capacitatea sa de a se transforma în monedă de schimb. Așa cum am spus de multe ori, aș considera mult mai OK o monedă a cărei valoare intrinsecă să fie legată indubitabil de mărfurile pe care le tranzacționează, care să fie suficient de elastică încât să fie efectiv o imagine a ofertei de bunuri și servicii. Acesta e motivul pentru care aurul nu mi se pare OK ca monedă.

Doar că vin celelalte elemente peste mine, pe care nu le pot contesta. Universalitatea aurului este evidentă, la fel cum evidentă este și constanța valorii sale în timp. Ceea ce făceai cu un gram de aur Sumer, Egiptul Antic, Grecia sau Roma, cam aceleași treburi le poți face și acum oriunde în lume. Puterea sa de cumpărare e constantă, astfel încât aurul devine un vehicul excepțional de translatare a averii prin diverse perioade turbulente. Vom, porni de la evidența anterior descrisă pentru a înțelege câteva chestiuni esențiale. Să începem cu datele brute.

Pe Pământ există aproximativ 200 mii tone de aur. 37 mii de tone se află în rezervele Băncilor Centrale, 43 mii tone sunt sub formă de investiții, 91 mii tone sunt sub formă de bijuterii, vreo 28 mii tone cu alte utilizări, iar restul se află sub pământ. Cam asta ar fi radiografia aurului existent pe planetă. Dacă translatăm cantitățile în bani, utilizând valoarea actuală de schimb, obținem un total de vreo 17 trilioane $. Rețineți că întreg aurul stocat ca rezervă în Băncile Centrale valorează în jur de 3.1 trilioane $. Aici începe să se clatine situația.

Cam 3.1 trilioane este capitalizarea Microsoft. Apple face vreo 3.5 trilioane. Vă întreb acum simplu: oare Băncile Centrale ar fi dispuse să schimbe aurul pe care-l dețin contra acțiuni la Microsoft sau Apple? Primele zece mari companii americane au o capitalizare totală de aproximativ 19 trilioane $. Ați fi dispuși să dați tot aurul pe care-l dețineți sub diverse forme contra certificate de acționar la aceste companii? Răspunsul este, în mod evident, negativ. De altfel, venind cu aceste cifre pe masă putem înțelege că ceva e razna. 

Când am denominat salariul mediu în aur pentru a demonstra că veniturile populației de fapt au scăzut, un comentator mi-a spus că nu e corect ceea ce fac. Însă, fără doar și poate, este corect, întrucât raportez totul la o valoare-etalon, care s-a dovedit constantă de-a lungul timpului. Dacă încă aveți îndoieli, vă voi da un citat din J.P. Morgan, care, cu siguranță, s-a priceput la bănci și la bani ceva mai mult decât noi, cei care comentăm de pe margine. Spunea legendarul personaj că „ban este doar aurul, absolut orice altceva fiind credit”. 

Situându-ne în fața unei imense mase monetare, a unei structuri efectiv de neimaginat a datoriei publice, nu putem să nu observăm cum absolut totul a luat-o pe arătură. Dacă știm o brumă de istorie financiară, mai precis acțiunea lui Nixon de rupere a dolarului de aur, putem studia și înțelege ce s-a petrecut cu noi. Însă, ceea ce ne rezultă în mod absolut transparent este faptul că ... banul nu mai valorează nimic. Demonstrația e cât se poate de simplă. În cât timp credeți că vor fi rambursate actualele datorii ale statelor? Nu vă cer răspunsul, ci vă dau o evidență: există o singură țară în lume care, în contextul financiar contemporan, și-a achitat integral datoriile, iar numele acelei țări este România. Atât! Nimeni altcineva n-a reușit până acum să-și achite datoriile și, cu siguranță, dată fiind dimensiunea la care au ajuns, nimeni nu va reuși să le plătească vreodată. OK, punând cap la cap cele două elemente - pe de o parte că orice în afară de aur e datorie, iar de cealaltă parte că datoriile existente nu pot fi plătite - ce ne rezultă? Care e valoarea banului ca datorie? Ia gândiți-vă: dacă ați împrumutat bani unuia care-a falimentat, pierzând tot, la cât vă evaluați banii împrumutați? La zero, desigur, nu încape îndoială! Ei bine, asta e valoarea intrinsecă a banilor aflați în circulație!

Este, dacă vreți, micul-mare secret al lui Polichinelle. Însă, vă rog să rețineți că acest articol nu este unul care să vă îndemne să cumpărați aur. Ceea ce aș vrea să vă explic e un element cât se poate de simplu. Faceți o evaluare personală în care să vedeți cât din economii aveți în bani și cât în bunuri concrete care, la un moment dat, pot fi schimbate în bani. Când mi-am făcut evaluarea, în urmă cu mulți ani, m-am speriat și am înțeles că toată cursa nebunească de acumulare de bani este o cursă a prostului. De ce? Pentru că dolarul(ca și restul monedelor) și-a pierdut constant din valoare. Dar cât?

Dacă vom calcula ținând cont de inflația oficială ne va rezulta că 1 dolar din 1924 ar valora azi aproximativ 18 $. Dacă însă ne raportăm la aur, vom înțelege că un dolar de-atunci ar valora în prezent aproximativ 126$, ceea ce reprezintă o situație halucinantă. Practic, într-un singur secol, o avere ținută în dolari și-a pierdut valoarea de peste 100 de ori. Wow! De unde vine diferența?

Absolut toate calculele pe care vi le-am prezentat ne arată falsitatea în care trăim. Conform oricăror standarde, noi suntem săraci lipiți pământului, dar „trăim cea mai bună viață din istorie”. Cum e posibil așa ceva? Răspunsul pentru paradoxul enunțat e chiar mai simplu de dat decât v-ați imagina: priviți cifrele, mai precis nivelul datoriei. Cum am ajuns să trăim atât de bine? Exact ca pârlitul care se împrumută la bancă și are o viață de milionar pentru o noapte. Am ajuns să trăim atât de bine pentru că am împins plata excesului nostru pe viitor. Aici nu e vorba de teoria conspirației, de reptilieni sau mai știu eu ce alte jivine, ci de cifrele seci care ne arată limpede unde suntem. Toate acele datorii sunt ale noastre și le putem traduce în stilul nostru de viață. „Cum să cresc o vacă sau un porc? Nu se merită!(sic!)”, „Cum să dau eu la sapă când e un leu kilul de cartofi?” etc. Recunoașteți șabloanele? Sunt decupate din modul nostru de gândire. 

Întrebarea e cumva simplă: cât va mai ține tot excesul? Nu vă pot da răspunsul, cu toate că intuiesc faptul că ne aflăm la finalul petrecerii. Ceea ce pot însă să vă spun e că atunci când am conștientizat că Villa Serbelloni din Bellagio aparține Fundației Rockefeller sau că Château Lafite aparține familiei Rotschild, am început să înțeleg „jocul prostului” care se dă de atâta amar de vreme: unii știu să creeze datorie, multă datorie, pe care-o preschimbă pe bunuri tangibile. Chiar dacă pare o întreagă teorie a conspirației, ar trebui să înțelegem că e un joc oarecum democratic. Crearea de datorie nu e o îndeletnicire atât de elitistă precum ar părea. Omul care sapă șanțuri, prin suma pe care o cere pentru prestația sa, creează datorie. Acum depinde de fiecare în ce își preschimbă acea datorie: în iluzii precum băutura de la cârciuma din sat, în haine „de firmă”, în excursiile impersonale sau în bunuri tangibile? Despre asta e vorba.

Povestea pe care ne-o spune aurul este aceea că, de mai bine de un secol, trăim o cursă a proștilor. Cei care ascultă cântecul sirenelor sunt condamnați la sacrificiu. Ceilalți, care-s foarte puțini și înțeleg despre ce e vorba, știu bine că dacă te lași pradă iluziilor ajungi să fii devorat de ele. Gândiți-vă bine la ceea ce v-am spus și căutați să nu fiți campioni în lupta proștilor, ci laureați a celei a deștepților.