Decarisul social

Să faci o manifestație împotriva rezultatelor unui vot, în condițiile în care efectiv nu există indicii că rezultatul a fost viciat, este ceva demn de o lipsă absolută de creier. Cine oare, pe lumea asta ar putea avea o gândire atât de strâmbă, astfel încât să facă manifestație împotriva unui proces pur democratic? Cum cine? Ăi mai democrați dintre democrați, anume comuniștii. V-ați uitat cu atenție la mișcarea de agitație de la noi? Ați studiat personajele care se pun în fruntea acestor agitații absolut aberante precum musca pe moțul rahatului? Hai să vedem cine sunt, poate înțelegem în ultimul ceas ce e cu ei.

Despre Victor Rebengiuc auzi mereu că e „marele actor”. Mie personal nu mi-a plăcut niciodată, l-am considerat un actor plat, jucându-se de fiecare dată pe sine. De remarcat s-a remarcat la Revoluție, cu episodul „hârtia igienică”, dezvăluindu-și caracterul isteric. Probabil se și vedea vreun Danton care să dicteze noile reguli ideologice. Dacă la capitolul talent și carieră pot fi aduse argumente în favoarea sa, în ceea ce-i privește istoria personală nu există dubii. Victor Rebengiuc este ginerele unuia dintre cei mai criminali ai României, torționarul comunist Mihai Mihuț. Torționarul ăsta era un analfabet care-a făcut carieră la închisoarea din Pitești unde, precum ginerele său de-acum, a luptat împotriva „teroriștilor”. Asta e fața adevărată a lui Rebengiuc. Un individ pe care nu l-am suportat niciodată, chiar înainte de a ști informațiile despre cine e. Ăsta e cel care protestează împotriva alegerilor libere, gândidu-se probabil, asemeni lui socră-su că „alegerile corecte e alea dă le facem noi”.

Tot din tagma actorilor, avem la grămadă pe Maia Morgenstern, Oana Pellea, Marius Manole, Lia Bugnar și alți „vedeței” la kil. Maia Morgenstern e aia de se trezise atacată de antisemiții români. A fost atât de atacată încât n-a putut spune care-i ăla care a jignit-o, din simplul motiv că nu existase. Apoi a ieșit isteric în presă cu o scrisoare de amenințare împotriva sa, scrisoare care s-a dovedit a fi fost scrisă și trimisă de un co-etnic de-al domniei sale. M-am pronunțat personal atunci, considerând ambele chestiuni făcături de care ea știa. Ca actriță, de asemenea, nu mi-a plăcut. Mult prea afectată, când interpretează un rol n-o face pentru a transmite personajul, ci pentru a-i transmite spectatorului ceva de genul „uite ce mult mă chinuiesc eu pentru rol”. Oana Pellea are complexul copilului unui monstru sacru. Lipsită de talent, urâtă, fără nicio carieră alta decât „sunt fata lui tata”, trăiește într-o frustrare crâncenă. S-a făcut de rahat atunci când au apărut dezvăluiri referitoare la modul în care-i cerșea lui Ponta bani pentru proiectele sale așa-zis culturale. Lia Bugnar este această femeie fac-tot în teatrul autohton. Ea le știe pe toate, e femeia orchestră, rupe tot, doar că nu are cum să rămână nimic doin ceea ce face întrucât totul e prea banal, prea lipsit de relief. Faptul că agață câțiva tefelei care astfel cred că sunt deștepți, n-are cum să rămână în istorie. Spre deosebire de cei prezentați până acum, Marius Manole e un tip talentat, chiar dacă rolul care l-a făcut celebru - Sarikov din Inimă de câine - a fost jucat mult prea afectat. În cazul său, manifestările pe care le are țin, mai degrabă, de acea maladie psihică a actorului despre  care nu vreau să vorbesc acum.

Trecem la categoria lătrăi, anume veșnicul Chirilă și restul lăutarilor reșapați în agitatori politici. Chirilă a avut toată viața lui o idee fixă: cum pleacă el la mare lăsându-și gagica în București. Toată cariera sa a cântat rahatul ăsta care, pentru unii, era o mare chestie pe vremea lui Ceaușescu. Cu toate că urla împotriva PSD-ului, Chirilă nu catadicsea să cânte pe la toate parangheliile organizate de pesediști și să încaseze bani de la stat. Rețineți acest infernal „bani de la stat” întrucât este constanta care apare permanent în ecuație, fiind comună tuturor acestor agitatori de partid de rit nou. 

Pleșu și Liiceanu, veșnicii revoltați la comandă sunt brand-uiți ca filosofi, unici moștenitori ai lui Noica. Cu toate că dacă-i auzi vorbind despre sine ai impresia că întreaga filosofie se învârte în jurul lor, opera e cam vax. Încă de prin perioada comunistă, fiind protejații tovarășului Gogu Rădulescu, oamenii făceau cam ce doreau. Liiceanu a fost scăpat de un dosar de plagiat în ceea ce-i privește lucrarea de doctorat, dar s-a pus batista pe țambal, rămânând cu doctoratul. Singura sa carte care a făcut vâlvă a fost „Jurnalul de la Păltiniș”, scrisă în perioada comunistă. Așa se explică și vâlva creată în jurul cărții, în condițiile în care recitită acum cartea este de o banalitate crasă. După Revoluție s-a descoperit și de ce era atât de ahtiat Noica după Păltiniș: acolo se întâlnea în secret cu Ambasadorul Regatului Unit. Mă rog, Noica a fost un filosof veritabil, cu operă solidă, care a încercat să lase moștenire nu doar o operă, ci și oameni formați de el. Cu Pleșu și cu Liiceanu a avut mână proastă. Mă rog, e destul de interesantă evoluția reală a relației celor doi cu Noica, care nu a fost una precum cea idealizată de cei doi. În perioada comunistă Liiceanu s-a făcut monopolist pe Heidegger. În ciuda faptului că apăruse o primă traducere excelentă a lucrării „Ființă și Timp”, Liiceanu a contestat-o vehement, revenind după Revoluție cu așa-zisa sa traducere asupra căreia planează acuzațiile de plagiat(vezi, între altele articolul din Tribuna „Despre un plagiat și recidiviști. Gabriel Liiceanu&Cătălin Cioabă în M. Heidegger Ființă și timp (Humanitas, 2003)”.

Pleșu și Liiceanu, după revoluție, au venit ca vedeți(sic!) la Filosofie unde s-au remarcat în special prin chiul. Toți cei care-au trecut prin Facultatea de Filosofie știu bine cum cei doi impostori veneau să-și facă orele când aveau chef. Deh, obligații multe. Pleșu freca politica de unde-i pasa prietenului său miliardele statului. Puțini au habar ce-a însemnat pasarea Editurii Politice către Liiceanu. Editura Politică era cea mai bogată editură a regimului comunist, iar Liiceanu a luat-o pe-un leu. Desigur, ca mare manager, a bușit-o, fiind nevoie de intervenția lui Adrian Năstase pentru a o salva. Însă, dincolo de toate scandalurile, mai mult sau mai puțin publice, există o constantă în ceea ce-i privește pe cei doi: nu au operă veritabilă, care să treacă testul timpului! Luându-i la puricat observi că întreaga lor activitate este, de fapt, o serie de articole de gazetărași frenetici, tipărite și retipărite în cărți impresionante strict din punct de vedere vizual. Dar, ca esență, nimic. Ei rămân aceiași agitatori mărunți, grupați în jurul organizației Soros incipiente de la noi, numită Grupul pentru Dialog Social, coterie înființată de Brucan la indicațiile directe ale lui Soros. Personal îi consider pe cei doi niște farsori intelectuali.

Tot din gașca tovarășului Gogu Rădulescu avem și așa-zișii poeți dizidenți Dinescu, Blandiana s.a.m.d. Despre Blandiana v-am mai spus că, dac-o scuturi, în afara „vibratoarelor de pe Argeș” nu mai rămâne decât vibratorul ei uman, tovarășul Gogu, a cărei amantă a fost. Vă dați seama ce dizidentă a fost tovarășa Blandiana care, de la poezie patriotică a trecut în cearceafurile nomenclaturii. Iar despre Dinescu, cel care-l pastișa pe Esenin și care-a fost un veșnic strecurător, ce să mai spun? Toată lumea-l cunoaște. 

O să mă opresc aici că prea mi se face scârbă. Ăstea-s jivinele care au pretenția că monopolizează adevărul, că știu ce e mai bine pentru noi. Din punctul meu de vedere, toți sunt niște comuniști jegoși, având banul de la stat ca principală constantă a existenței lor. Ăștia sunt cei care ies la comandă atunci când trompeta lui Soros o cere. Sincer să fiu cred că nu ne vom face bine decât atunci când aceste tipologii și altele asemănătoare vor dispărea definitiv din spațiul public românesc. Neomarxisștii ăștia sunt atât de toxici încât ar trebui să se inventeze un medicament social, așa cum e Decaris-ul pentru limbrici.