Note pe marginea conflictului din Orientul Apropiat

Toată lumea a privit cu uimire modul în care „s-a instaurat pacea” în Orientul Mijlociu. Dar ceea ce a prevalat a fost modul în care, în premieră, un președinte american s-a răstit la Israel. Când, în demența sa, Netaniahu a căutat „să mai dea o lovitură” ca să-și întărească imaginea, Trump i-a ordonat public și pe un ton categoric să-și întoarcă avioanele că altfel... Mă rog, n-a mai pronunțat ultima parte, dar din ceea ce vom discuta azi vom înțelege deplin care-i întreaga „fotografie” de acolo.

Primul aspect, cel al „răstirii americane” poate fi considerat un sunet al disperării. Netaniahu a făcut atâtea nefăcute încât Trump cred că l-ar împușca. Începerea unilaterală a conflictului cu Iranul a aruncat SUA într-o situație critică. Israelul se afla pe marginea prăpastiei în momentul în care Trump a bombardat Iranul. Dacă situația ar fi fost amânată, la ora actuală Israelul ar fi fost șters de pe suprafața pământului întrucât capacitatea sa de apărare tindea către zero. Spre deosebire însă de Iran, ajutat deplin de relief, Israelul nu are pe ce se baza în cazul căderii Iron Dome. De aceea Iranul, fără antiaeriană, a fost capabil să reziste. Însă, planul de bombardare pus la cale de Iran, care creștea de la o zi la alta, risca să șteargă cu totul Israelul de pe hartă. De altfel, imaginile care tot vin de acolo ne arată realitatea: Netaniahu a băgat țara într-o nebunie, fiind aproape de a o distruge cu totul.

Administrația  Trump a făcut un joc de circar perfect, căutând(și găsind) o echilibristică perfectă, adaptată situației critice în care se află, pentru a împăca și capra și varza. A făcut-o pe zmeul față de Iran, însă a anunțat cu cel puțin 36 de ore înainte locurile unde va bombarda. Asta a permis Iranului să-și mute uraniul și mare parte din echipamente în zonele mai sigure de sub munte, iar mutarea uraniului a fost anunțată anterior atacului american. Bombardarea a fost mai mult un show pentru mașinile mediatice ale Israelului și SUA, dar prețul plătit de Israel a fost unul crâncen. Mai precis, Trump le-a arătat situația reală, trântindu-i în față lui Netaniahu perspectiva ștergerii definitive de pe hartă.

Realitatea pe care Trump i-a arătat-o a fost aceea că SUA nu mai are capacitatea de a apăra Israelul, că meciul în care Netaniahu s-a băgat e unul pierzător și că SUA intervine pentru ultima dată. Mai pe șleau spus, lui Netaniahu i s-a spus că trebuie să se descurce din ce în ce mai singur și că dacă nu schimbă din rădăcini politica Israelului își va distruge țara. Efortul făcut de SUA în actualul conflict a fost unul exagerat, aproape de nesuportat. S-au trimis Israelului muniții defensive, punând în pericol stabilitatea SUA. Și, cu toate acestea, s-au dovedit insuficiente. Nu mai vorbesc despre apărarea antiaeriană extinsă, făcută de pe teritoriul Irakului, Siriei și Iordaniei, fără niciun succes. Israelul și-a luat o bătaie cum nici măcar nu visa!

Că lucrurile stau așa cum am spus-o, se vede limpede din pașii făcuți. SUA au forțat revenirea la „Acordurile Abraham”, inițiate de Jared Kushner în primul mandat al lui Trump. De data aceasta, la acele acorduri a fost adăugată recunoașterea de către Israel a celor două state palestiniene. E adevărat că s-a pus conducerea „reformării Autorității Palestiniene”, dar este un pas major înainte. Iar condițiile puse sunt unele de fațadă: alegeri libere, demilitarizarea și existența unui partener de negocieri în zona palestiniană în care Israelul și comunitatea internațională să aibă încredere. 

Trump - în nebunia sa - pare a fi singurul care a înțeles cu adevărat de unde pornește totul: zilele trecute a cerut pe un ton imperativ închiderea problemelor juridice ale lui Netaniahu. Aceasta, din punctul de vedere al lui Trump ar fi soluția opririi acceselor de nebunie ale lui Netaniahu. Ceva mă face însă să cred că de data asta e groasă, situația fiind înțeleasă nu doar  de Netaniahu, ci și de toți cei din conducerea superioară a statului Israel. S-a dus vremea în care erau jupânii regiunii. Acum sunt forțe mult mai mari și, în plus, „apărătorul nelimitat” al Israelului a semnalizat că nu mai poate.

Iranul, cu toată că părea a fi fost făcut mat prin acțiunile impecabile ale Mossad-ului, a dovedit că e capabil să reziste și a ieșit teribil de întărit din toată afacerea. În primul rând, programul său nuclear este considerat justificat. Nici naiba nu mai zice nimic. Trump se laudă că „a distrus toate facilitățile iraniene”, doar că știe realitatea. Precum un clovn, încearcă un joc de imagine pentru a-i ieși scamatoria. Însă, în spatele uimirii publicului, toată lumea știe că iepurele a fost pus anterior în joben, deci nu s-a produs nicio minune. 

Certitudinea mea este că, într-un timp destul de scurt, Iranul va anunța că deține arma atomică, asigurând astfel un echilibru în Orient. Cel mai probabil îi va fi livrată de Coreea de Nord, astfel încât se va face trecerea către recunoașterea programului nuclear iranian. Va fi ceva de genul „n-ai vrut când am vrut să negociem, acum nu mai e nimic de negociat întrucât bomba e pe masă”. În plus, Iranul a semnat acorduri de achiziție de arme din China și Rusia. China va livra avioane moderne de vânătoare - similare celor ale Pakistanului - și alte echipamente militare avansate. Rusia va livra masiv sisteme antiaeriene S-300 „de nouă generație”. Ce ascunde ultima sintagmă? De fapt e vorba de sisteme S-400, care au fost lăsate cu vechea denumire pentru a nu face valuri. Practic, din toartă afacerea, Iranul iese întărit. În plus, s-au consfințit culoarele sale de aprovizionare, cele care au făcut ca țara să reziste: pe de o parte culoarul cu Rusia, iar de partea cealaltă cel cu China, prin Pakistan. 

Dar asta nu e totul. A existat o convorbire între președintele iranian Masoud Pezeshkian și Mohammed bin Salman Al Saud, care e șeful de facto al Arabiei Saudite. Această discuție va conduce, cel mai probabil, la accelerarea unor negocieri SUA-Iran care, cel mai probabil, se vor termina cu recunoașterea de către Iran a Israelului(dar și invers, prin renunțarea la aberanta politică de „capitulare a Iranului”!) și deschiderea piețelor pentru Iran, asigurându-se astfel finanțarea țării pentru reconstrucție. Posibil ca în toată această discuție programul nuclear iranian să joace un rol interesant, în schimbul încetării acestuia, țara putând să obțină avantaje impresionante.

Cu toate că poate părea o victorie a Israelului, adevărul e că avem de-a face strict cu o victorie mediatică. Tot ceea ce înseamnă planul sionist „Greater Israel”, cel puțin acum este tăiat din rădăcină, iar Israelul trebuie nu doar să se împace cu situația din teren, dar trebuie să pună și umărul pentru a șterge resentimentele adunate împotriva sa. Altă șansă de a sta pe propriile picioare în zonă, în lumea care vine, nu există. 

Cu toate că e un papagal, Trump e singurul președinte care a avut puterea să ia taurul de coarne. În ceea ce privește situația din Orientul Apropiat, pare a fi acționat bine. Însă nu trebuie să uităm că meciul nu s-a terminat. Oricând, ca o fiară turbată, Netaniahu poate răsturna masa de joc. Chiar dacă va fi iertat de problemuțele sale juridice, cea mai mare problemă a sa de acum este înfrângerea usturătoare pe care și-a luat-o din conflictul cu Iranul. Adevărul e că mult prea marketatul Iron Dome și-a arătat ineficiența totală în condiții de război real, în care te bați cu un stat, nu cu niște desculți. Iar înfrângerea pe care și-a luat-o Israelul e frustrantă și, în mod sigur, se vor căuta țapi ispășitori. Și cine e mai bin pentru acest rol, altul decât cel care a târât Israelul în nebunescul conflict cu Iranul?

Sincer să fiu, este una dintre ultimele șanse ale Israelului. Și, probabil, ultima șansă pentru pacea lumii. Dacă va pica și aranjamentul acesta, putem să începem să facem pregătiri de supraviețuire în caz de război. Pentru că nu se va pune problema dacă, ci când.