Spinoasa ecuație a Orientului Mijlociu

Știm că Israelul a atacat „preventiv” Iranul pentru a nu-i permite să lanseze o ipotetică bombă atomică. Ceea ce e de-a dreptul hazliu este că inițial Israelul a spus că Iranul ar fi fost capabil să construiască o asemenea bombă în maxim două săptămâni, după care a transmis trompetelor sale(vezi Chireac) să ventileze gogonata cu „cele zece bombe nucleare pe care le construia Iranul”. Am făcut doar o paranteză întrucât nu aș vrea să amestec prea mult aici propaganda de război, mai ales în condițiile în care suntem aproape să auzim că rachetele Fattah ale Iranului pot fi doborâte cu borcane de murături.

Mișcarea flash a Israelului a fost una foarte bine pusă la punct. Cu antiaeriana iraniană atacată din spate anterior atacului, cu un număr foarte mare de oficiali omorâți la primul val și cu un teribil efort de intelligence, treaba părea tranșată. Mai mult, imediat au pus în aplicare rețeta pentru schimbarea regimului: apariția de nicăieri a fiului fostului șah al Iranului, activarea kurzilor, dar și a facțiunilor politice interne(marginale de altfel) precum comuniștii radicali sau diversele organizații etnice. Totul părea tranșat și, probabil, așa s-a dorit să fie. Văzând reacția Iranului am crezut că mișcarea flash a reușit să dea o lovitură mortală. Doar că...

... ne-am trezit într-o altă realitate. Asemeni unui animal masiv, lovit prin surprindere, Iranul a avut un moment mai greu până să se întoarcă cu fața spre adversar, pentru ca apoi să atace cu constant. Imaginați-vă un elefant călcându-și adversarul în picioare: n-o face rapid, ci lent, dar ucigător. Israelului i-a funcționat Iron Dome-ul, doar că acesta era făcut pentru sărăciile din jurul său, care atacau cu rachete rudimentare, făcute pe genunchi. Cu Iranul s-a schimbat povestea. De data aceasta n-au mai fost nici Scud-urile lui Saddam, nici rachetele rudimentare ale Hamas sau Hezbollah. Sunt rachete puternice, făcute de o industrie matură, iar scutul israelian a avut probleme majore. Atât financiare cât și de funcționalitate. Fiecare zi de funcționare a Iron Dome costă 200 milioane $. Poate că e suportabil costul, dar mai e ceva: sistemul are nevoie de rachete, iar depozitele se golesc. Israelul nu are nici pe departe cantitatea necesară și nici facilitățile de producție cu care să țină pasul imensului consum. În plus, ca orice redută care e atacată, indiferent cât de solid e construită, fiind supusă atacurilor încep să-i cedeze elemente structurale. E o chestiune pe care am văzut-o în toată istoria.

Israelul și-a propus să anihileze regimul iranian în două săptămâni. Motivul ar fi cumva simplu, conform unor surse cam atât au muniție pentru Iron Dome. O săptămână a trecut, iar rezultatele nu sunt concludente. În plus, Iranul atacă acum cu rachete mult mai sofisticate. Au început cu cele vechi, pentru a consuma muniția de apărare a Israelului și, pe măsură ce muniția premium israeliană se termină, ei continuă cu variantele premium ale armelor deținute. Iar distrugerile se văd cu ochiul liber, în ciuda cenzurii instituite în Israel. Iată motivul pentru care l-au chemat pe „babacul american” să tranșeze povestea.

În ciuda limbajului grobian și elementelor de negociere specifice lui Trump, situația SUA e extrem de sensibilă. Implicarea sa în Iran poate însemna sfârșitul SUA ca imperiu hegemonic. Da, au deplasat o groază de avioane, da pot ataca Iranul, dar pagubele pe care le estimează sunt departe de a fi realizabile. În primul rând, bomba pe care-o cer israelienii(„mama tuturor bombelor”) nu are nici pe departe eficiența pe care o speră. Capacitățile sale anti-bunker sunt limitate la un maxim de 50 metri în adâncime, în cazul în care e vorba de pământ deasupra buncărului. Dacă e piatră, capacitățile de penetrare sunt mult mai mici. Stocul de astfel de bombe e și el limitat, fiind vorba de doar 25 de bucăți. Dintre care una a fost utilizată ... în Afganistan, tot de Trump, cu rezultatele pe care le știți, adică un mare BUM în urma căruia nu s-a întâmplat nimic. 

Posibilitatea schimbării regimului ca efect al loviturilor este și ea din ce în ce mai departe de realizare. Poporul s-a strâns în jurul conducerii precum o cochilie. Da, probabil că există grupuri etnice rebele, precum kurzii, dar și între ei sunt disensiuni întrucât alternativa statului kurd este una de sorginte marxistă, la care nu aderă majoritatea populației. Sunt tactici care au mai fost încercate și care au eșuat. 

Revenind a situația Iranului, mai multe elemente deosebit de interesante au fost subliniate la conferința de presă acordată ieri de către Putin șefilor marilor agenții de presă ale lumii. În primul rând el a dezvăluit că tratatul militar pe care Rusia îl are cu Iranul nu prevede decât că, în cazul unui conflict a uneia dintre părți, cealaltă parte nu va ajuta adversarul. E o prevedere logică. Doar că Putin a subliniat că, spre deosebire de tratatul pe care-l are cu Coreea de Nord, acesta nu prevede o clauză de apărare reciprocă(ceva similar vestitului articol 5 al NATO). Putin a spus că respectiva clauză a fost eliminată la cererea Iranului. Cu alte cuvinte, Iranul este hotărât să-și păstreze independența totală. Însă, Putin a mai dat două informații esențiale. A spus că Rusia s-a oferit să construiască un sistem de apărare aeriană avansat pentru Iran, însă a fost refuzată. Apoi - ceea ce mi se pare extrem de interesant - este faptul că acum, în plin conflict, Iranul nu a cerut niciun fel de ajutor Moscovei! Sunt informații esențiale, care ne arată fața reală a Iranului: o țară care-și dorește independența totală, inclusiv față de aliați. 

Unind liniile putem înțelege că situația conflictului e mult mai complicată decât ne lasă propaganda de război să credem. Iranul e o țară imensă care, iată, în ciuda faptului că nu solicită ajutor, își găsește aliați surprinzători: saltul pakistanezilor de partea Iranului, transporturile necunoscute trimise din China și chiar alinierea indienilor de partea lor, în ciuda faptului că au relații extrem de strânse cu Israelul, arată că războiul, în sine e mult mai complex decât pare.

Apoi avem situația din SUA. Declarațiile oligofrene ale lui Trump nu-s decât o mască a neputinței. Ar trebui să știți că cea mai mare parte a MAGA este împotriva unei intervenții în Orient. Și nu din cauza antisemitismului, ci pentru că americanii au luat de bun sloganul, neînțelegând de ce ar trebui să cheltuiască SUA bani pe o intervenție într-un colț de lume neinteresant și irelevant pentru ei. 

Ceea ce trebuie să conștientizăm este că cele două săptămâni pe care și le-a propus Israelul vor fi depășite cu sau fără intervenția americană. Personal consider că a fost vorba de un calcul greșit de-al Mossad-ului. Acum s-au trezit cu o belea imensă deoarece s-au gândit că pot anihila un colos cu tehnicile folosite pentru organizații infime, precum Hamas. 

Însă răul a fost făcut și ceea ce urmează este, din păcate, un dezastru la scară planetară. Pe care, probabil, îl merităm deplin.