Cele două Securități

Dacă e să vedem în termeni reali care-au fost câștigătorii Revoluției, constatăm cu mai mult sau mai puțină  stupoare că aceștia au fost securiștii. Acum e simplu de afirmat întrucât evenimentele s-au sedimentat și negura s-a risipit, astfel încât putem avea o imagine clară: cei care l-au trădat pe Ceaușescu au fost și cei care și-au însușit tot. Privatizări frauduloase, furturi nesimțite din bunul - pe vremea aceea - public, încălcări ale legislației și, în general un dezmăț fără limite. Trădaseră și țara era a lor. Un modus operandi perpetuat până în zilele noastre, într-o tragedie absolută pentru noi.

Primul set de furturi a fost cel brutal și pe față(pentru cunoscători): sustragerea fondurilor statului român, aflate în conturi numerice din Elveția. Aici principalii artizani au fost autorizații pe acele conturi(adică deținătorii parolelor) și manipulatorii din spate. Dispărând Partidul Comunist, Securitatea nu mai avea nicio opreliște în a fura întrucât dispăruse „factorul de cenzură” a acțiunilor sale. Asemeni unei vulpi scăpate în crescătoria de găini, Securitatea nu avea aproape nicio limită în acele vremuri care, pentru fraierii din țară, erau „romantice”.

De fapt a existat un ghimpe, anume conducerea politică a țării. Iliescu era gorbaciovist, adică un lider care ar fi vrut să modernizeze comunismul existent, târându-ne în cel mai comunist model capitalist, cel suedez(mă rog, acum suntem în cel mai comunist model neocomunist, dar asta-i altă mâncare de pește). Conform doctrinei lui Iliescu, Securitatea trebuia să se subordoneze statului, iar asta era de neacceptat pentru securiști. Doar că sceptrul era în mâna președintelui! Prima acțiune ostilă a lui nea Nelu a fost trecerea Securității în subordonarea armatei. Chipurile, pentru a o proteja, dar sistemul subteran s-a cutremurat. Uite-așa au apărut dezordinile din ianuarie 1990. Și tot la fel au apărut manifestațiile partidelor istorice împotriva FSN-ului. De fapt ce se întâmplase? Prin venirea lui Soros la București, securiștii de nivel înalt au înțeles că pot continua jaful jucând „cartea americană a lui Soros”(pe crae la Revoluție o jucaseră inconștient). Alegerile, care pentru FSN au fost un succes absolut, au venit la pachet cu tensiuni crescânde între cele două aripi ale moștenitorului de facto al PCR. Așa se distanțează din ce în ce mai vizibil aripa politică grupată în jurul lui Iliescu și aripa securistă în umbra lui Petre Roman. FDSN și FSN. Între timp, pentru a mai calma presiunile, nea Nelu înființează SRI, sperând în subordonarea serviciului secret. Aici apar pentru prima dată cele două Securități: cea oficială, dar subordonată politic și cea rămasă în tranșee sau infiltrată, care-și apăra munții de bani furați. Aceasta  poza în „modernizatoarea țării” sub doctrina de dreapta.

1996 avea să consfințească reunirea celor două Securități, sub forma celei de stat, care a ajuns să protejeze așa-zișii „modernizatori”. Apar și primele cârlige în interiorul sistemului juridic, prin intermediul acțiunilor demolatoare ale celui mai toxic și ticălos om politic al perioadei postrevoluționare, Valeriu Stoica. Atunci se deschid larg baierele statului, se fac privatizările pe un leu și se fură efectiv la drumul mare. Perioada dezastruoasă și absolut grețoasă readuce în 2000 PSD-ul lui Iliescu la frâiele puterii și pe el în vârful statului. Neo-Securitatea pare pusă cu botul pe labe, dar era deja prea târziu întrucât avea ramificații în toate instituțiile statului. Atunci, pentru prima dată, autoritățile politice se confruntă cu „neputința”, în ciuda mâinii de fier cu care conducea Năstase. Astfel apar „zone necontrolabile” în mass media, care sunt finanțate de la stat. Pentru a împăca și capra și varza, Năstase ia decizii absolut aberante: taie datoriile PRO-TV și ale Editurii Humanitas, iar pe modelul „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”, cei pe care Năstase îi salvase, l-au sufocat „cu perna” la prezidențiale.

Venirea lui băsescu la putere reprezintă triumful Securității. Doar că aici încep să se împartă apele ca efect a trădării liberalilor de către bețiv. Cadrele active din Securitate încep să se grupeze într-o zonă care preia retorica mai degrabă naționalistă a PSD și care reușesc menținerea Guvernului Tăriceanu până la alegerile parlamentare. 2008 și 2009 reprezintă o perioadă complicată pentru băsescu, confruntat cu pierderea iremediabilă a puterii. Doar că la prezidențialele din 2009 aripa revoltată este umilită după ce Geoană a fost făcut harcea-parcea cu „agenta Melania”. 

În paralel însă, în afara celor două grupări rivale din Securitatea de stat, mai apare și-un factor perturbator: Elena Udrea. Pentru a înțelege de ce a înfundat Lenuța pușcăria într-un dosar cusut cu ață albă, trebuie să înțelegeți contextul. Din funcția sa de consilier prezidențial - dar și ancoră a grupării Cocoș care-și propunea să crească economic pe fondul câștigării alegerilor - Udrea începe să miroasă că băsescu este dezinformat de către Securitate. Și, în mod incredibil, își face propriul serviciu de informații, eminamente privat și ultra-eficient. Și uite-așa încep să curgă spre băsescu informații privind modul în care Maior, Coldea și gașca luptă împotriva sa. Mă rog, Maior e băgat cam, aiurea aici întrucât el era doar un alcoolic ținut acolo pe post de lacheu și arestat în totalitate de Coldea. Uite-așa, cele două grupări rivale din Securitate primesc lovituri năucitoare via Udrea. E momentul în care grupările respective se unesc pentru a anihila amenințarea, producând intoxicări pe bandă în rețeaua rivală. Astfel, inclusiv Udrea ajunge să dea din greșeală informații eronate lui băsescu. Iar gruparea „de stat” reușește îndepărtarea Elenei Udrea de la Cotroceni. Însă nu reușește distrugerea relației cu băsescu. După cum bine se știe, Udrea a continuat să-i livreze informații, iar sistemului informațional „personal” al lui băsescu i s-a alăturat și alt jucător „privat”, anume Marian Vanghelie. 

Doar că, ceea ce nu au luat în considerare nici Udrea și nici Vanghelie, a fost ticăloșia lui băsescu. Acesta se informa din trei surse, jucând abil cu fiecare dintre ele. Iar apogeul luptei a fost în momentul fotografierii Elenei Udrea cu Alina Bica la Paris. Mișcarea a avut OK-ul Cotroceniului, în ciuda „surprinderii” lui băsescu. Practic de-atunci trebuia înțeles că Udrea a fost sacrificată. De ce? băsescu știa că i se termină mandatul și că este extrem de vulnerabil. De aceea și-a vândut inclusiv familia și prietenii cei mai apropiați pentru a-i fi lui bine.

Uite-așa ajungem la momentul plecării lui băsescu. Impunerea lui Iohannis - mișcare securisto-franco-germană - declanșează „noaptea cuțitelor lungi” în servicii. Gruparea naționalistă este trecută pe linie moartă și se ia decizia eradicării sale totale. Doar că fuga lui Guiță le strică planurile. Acesta dispare în Serbia, unde avea atât investiții, cât și un întreg aparat fidel, cu ramificații până la cabinetul președintelui. Cei din țară se răzbună pe gruparea Udrea-Cocoș, decapitând rețeaua prin presiunile pe care le fac asupra lui Dorin Cocoș(știți doar mizeiile prin care a trecut). La rândul ei, Kovesi îi instrumentează lui Udrea dosarul care, ulterior, o va băga în pușcărie. Și uite-așa, părea că cele două Securități s-au transformat într-una singură, cea de stat, controlată de Coldea și subordonată „trilateralei SUA-FRANȚA-GERMANIA”.

Doar că treburile nu s-au oprit aici. Gruparea revoltată a reușit eliminarea vectorului Kovesi-Koldea din Justiție, respectiv SRI și, odată cu ei, a întregii șerpării coordonate de înghițitoarea Anaconda și Dumbravă. Apar cutremure în Justiție, iar gruparea rebelilor pare a avea un oarecare câștig. Doar că din nou apele se întorc: e instrumentat cazul Colectiv(Plăvanul chiar îi are pe conștiință pe amărâții ăia!), Ponta e zburat și, din nou, aripa rebelă e înlăturată. Dragnea merge doar în virtutea inerției, bazându-se când pe unii, când pe alții și neavând habar în realitate de ceea ce se petrece la spatele său. Așa ajunge în pușcărie.

Care-i situația acum? Aripa revoltată a jucat cartea „Călin Georgescu” în decembrie, dând un șah aproape de mat. Disperarea care a cuprins serviciile e vizibilă la nivelul întregii mass media care a ieșit din tranșee, tunând și fulgerând isteric împotriva „pericolului Georgescu”. În paralel însă s-au purtat negocieri serioase în urma cărora s-a convenit „împăcarea istorică” și impunerea retardatului în fruntea țării. Prețul? Îl vedeți acum: biruri mai mari astfel încât resurse mai mari să fie împărțite cu îndestulare între băieți. 

Avem de-a face de-acum înainte cu o singură Securitate? Aiurea, sunt tot două, care trag acum împreună deoarece, probabil, încă funcționează „algoritmul” negociat la Belgrad. Dar, mai devreme sau mai târziu, cu siguranță va exploda din nou conflictul. Elementul cheie este numirea șefilor serviciilor. După acest eveniment vom înțelege dacă negocierea a fost respectată sau, din contră, dacă reizbucnește scandalul. 

Ceea ce trebuie să înțelegem este natura „diferențelor ideologice”: în timp ce securiștii clasici protejează firmele lor acoperite, căutând să nu deranjeze exteriorul pentru a-și menține posturile, gașca rebelă luptă pentru interesele pur private și naționalismul lor provine doar din dorința de a se înfrupta cu o halcă mai mare din avutul țării, în detrimentul hoților internaționali. Nimic mai mult: doar lupta funcții vs afaceri private autohtone. În niciuna nu e vorba de români!

P.S. Având în vedere natura informațiilor din acest material, nesusținute de nicio hârtie oficială, ci doar de „intuții” și „zvonuri”, vă rog să considerați întregul articol, ca și întregul blog, o parodie. Nu mai e mult până când vom declara întreaga țară o parodie!