Viața în societatea terorii

Am idioți care mă înjură zilnic. Citindu-le comentariile inepte pe care mi le trimit, mă și mir. Ce naiba motivație trebuie să ai ca să intri zilnic(uneori chiar de mai multe ori pe zi) pe canalele unui om, strict pentru a-l înjura? Ce dihănii poate să stârnească omul ăla în tine, astfel încât, cu o precizie de ceasornic, să intri acolo doar pentru a înjura. N-ai altceva de lucru? Cu toate că e vorba despre indivizi distorsionați psihic, aici mai avem de-a face cu altceva, anume cu o cultură a terorii pe care mulți și-au însușit-o deplin. O să înțelegeți imediat că, în realitate, problemele sunt mult mai mari decât par la prima vedere.

Avem situația politică actuală: eu consider că o gașcă compusă exclusiv din retardați și proști a cucerit puterea în România prin influența unor forțe străine, aparent aliate, și care de fapt urmăresc sacrificarea țării. Am rezumat în câteva cuvinte opinia mea. OK, asta e, n-ai cum să mi-o schimbi. Poate doar dacă Mucușor și Bolovan se vor dovedi îngerii bunăstării oamenilor din România aș putea să recunosc că am greșit, dar asta se va întâmpla când îmi voi vedea ceafa. Însă nu despre performanța ăstora vorbim aici, ci despre faptul că eu nu fac altceva decât să îmi exprim o opinie. Iar libertatea de expresie este scrisă în Constituție, deci teoretic ar trebui să fie inviolabilă. Așadar, atât opinia mea în ceea ce privește prostia celor care s-au cățărat la putere, cât și credința celor care mă critică și care, posibil, îi consideră geniali pe actualii guvernanți, au valoare egală, înscriindu-se în ceea ce numim libertate de expresie. 

Vă dau un exemplu mai comun: ce facem dacă eu și vecinul avem păreri diferite despre culoarea unui copac? Spre exemplu eu spun că e verde, iar el spune că bate spre albastru? În cel mai rău caz, avem impresia fiecare despre celălalt că e dus cu capul și cam aici s-a terminat întreaga „confruntare”. De ce nu se întâmplă același fenomen și în ceea ce privește politica? Ei bine, abia aici am atins punctul nevralgic.

Îmi scrie lumea că Arafat a luat-o razna și dă alerte pe telefoane că e cald. Vă dați seama ce idioțenie? În numele unei ideologii cretine s-a ajuns să se dea alerte vara că e cald și iarna că e frig. Iar unii proști ajung să pună botul. Panourile de semnalizare din orașe afișează temperaturi cu 4 - 5 grade mai mari decât cele reale. Afară sunt 35 de grade, ele afișează 40. De ce? Pentru a justifica „urgența climatică”. S-a ajuns la nebunia să nu se mai poată spune ce-i aia femeie și ce-i ăla bărbat din cauză că există riscul să „calci în picioare” modul în care se identifică unul care-și spune non-binar. Dacă afirmi apăsat ceea ce se știe de-o veșnicie, anume că mamiferele cu puță sunt masculi, riști să stârnești controverse majore.  Și aici apare fenomenul cel mai prezent: tăcerea, inhibarea pornirilor naturale, vorbitul în șoaptă, recomandarea sfătoasă „hai să nu vorbim despre chestia asta” sau imperativul „ești nebun? Dacă ne aude cineva?”.

De câte ori v-ați ciocnit cu astfel de replici? Știți cu ce seamănă toată povestea? Imaginați-vă că undeva se construiește un parc acvatic impecabil, cu tobogane fantastice, cu piscine impresionante, copaci exotici s.a.m.d. Peste tot scrie „Intrarea liberă pentru toată lumea”, dar nimeni nu intră și nimeni nu se află acolo. De ce? Pentru că, o regulă nescrisă, dar transmisă la nivel social, spune că „nu e bine să fii văzut acolo”. Păi, stai puțin: dacă afară e cald și parcul ăla acvatic invită pe toată lumea, de ce să nu mergi să faci o baie sau, pur și simplu, ca să te simți bine?

Iată minunile ingineriei sociale. V-ați întrebat de când anumite chestii sunt „interzise” fără a fi specificate în nicio lege? V-ați întrebat de ce ajungem noi, ca indivizi, să ne transformăm într-un soi de poliție pentru cei apropiați? Când îi spui copilului „N-ai voie să faci aia!”, exerciți o presiune asupra lui. O faci însă deoarece te gândești că „e mai bine pentru el”. Desigur, când îi spui că n-are voie pe șosea, e un element, dar când îi spui că n-are voie să-și exprime gândurile deoarece „e rău pentru el” deja îi creezi o condiționare, care apoi e amplificată de școală. Ca să înțelegeți la ce mă refer, vă voi relata o întâmplare de dată recentă. 

M-am nimerit într-o discuție jenantă în casa unui amic, fiind marcat de halucinantul situației. Iar faptul că tot eu am rezolvat-o mă face și acum să mă pipăi crezând că visez. Stăteam de vorbă pe teme diverse. Băiatul amfitrionului, în vârstă de 21 de ani, nu participa la discuție, făcea doar act de prezență întrucât îl găsisem în living. După ce-am schimbat vreo 2-3 vorbe cu el, am început să vorbesc cu taică-su deoarece aveam anumite chestiuni de rezolvat. La un moment dat, absolut ca nuca-n perete, fiul i se adresează tatălui: „Să știi că eu vreau să merg la marșul Pride!”. 

S-a lăsat un moment de liniște jenantă. Vă dați seama de penibilul situației: noi vorbeam de ceva și el te întrerupe categoric cu o chestiune fără absolut nicio legătură. Tatăl s-a făcut verde-galben la față, neștiind cum să reacționeze la o asemenea gogomănie. Ca să salvez situația, am încercat s-o dau pe glumă: „Perfect, vin și eu, doar că mă strânge rochia și mi s-au dus flecurile de la sandalele cu toc”. Doar că băiatul era încordat și mi-a răspuns oarecum obraznic: „Eu nu fac miștouri ieftine, chiar vreau să merg!”. Tatăl său se blocase și era cât pe ce să izbucnească, moment în care am preluat discuția încercând să mai salvez ce se putea. Nu de alta, dar totul se rostogolea într-un penibil absolut. Așa că am abordat-o absolut abrupt:

- Tu te identifici cu ei? Nu de alta, dar te-am văzut remorcând mai multe fete.

- Nu, nu sunt dintre ei. Dar nu văd ce-ar fi rău dacă aș fi!

- OK, nu discutăm acum aspecte legate de bine sau rău, mai ales că eu nu am sugerat nimic în direcția asta. Mi-ai spus că nu ești dintre ei ceea ce-mi e suficient. Atunci de ce simți nevoia să mergi acolo?

- Pentru că așa e corect, au nevoie de sprijin din partea noastră deoarece sunt oprimați.

- Bun, e de înțeles. M-ai văzut pe mine luând la bătaie LGBT-iști? L-ai văzut pe taică-tu făcând chestia asta?

- Nu.

- Deci, în cazul acesta, ieșirea ta față de noi nu e justificată. Dar vreau să te întreb altceva: ai văzut până acum vreun LGBT-ist cum e călcat în picioare sau că nu i se respectă drepturile din cauză că e așa?

- Nu - spune el cu îndoială - dar știu că așa e deoarece toți aveți idei preconcepute!

- OK, înțeleg. Dar acum te întreb altceva: te-ai duce la un marș al bețivilor?

- Asta e o glumă. Ce-ar avea în comun marșul Pride cu bețivii? Vreți să faceți mișto de situație!

- Nicidecum. Mă gândesc că și bețivii ar putea să ridice probleme asupra faptului că accizele pe alcool le seacă buzunarele, că ar trebui să beneficieze de asistență de specialitate atunci când cad prin șanțuri și că ar trebui să nu mai fie discriminați la muncă. Nu ți se par motive suficiente pentru a avea un marș al lor?

- Nu, aruncați totul pe un teritoriu derizoriu. Ăia dacă nu mai beau, nu mai au problema cu alcoolul!

- Păi așa ți-aș putea spune și eu ție că dacă LGBT-iștii nu se mai f*t le dispar toate problemele pe care le invocă. Ar fi corect?

- Nu, pentru că ei așa sunt!

- Și bețivii tot „așa sunt”. Ai studiat vreodată alcoolismul ca boală? În mediul anglo-saxon are denumirea științifică AUD(Alcohol Use Disorder), e o formă de dependență similară drogurilor. Cu alte cuvinte, dacă stai să judeci corect, și ei sunt niște victime, de data aceasta ai unei boli(sau dependențe) de care suferă. De ce nu ești solidar cu ei?

- Păi acolo e altceva. - spune ei rămas fără argument

- Poți să-mi spui ce?

- Nu știu, e altceva, nu poți compara LGBT-ul cu alcoolismul. 

- OK, la mitingul agricultorilor ai fost? Dar la cel al șoferilor? Și unii și ceilalți au probleme grave, care ne afectează și pe noi. La aceste mitinguri ai fost?

- Nu, spune din ce în ce mai spășit.

- Dar atunci ți-ai pus întrebarea de ce anume ți-ai ales această cauză, fie vorba între noi, jenantă? Eu n-aș participa niciodată la o manifestație în care să pretind că f*t femei. Ai merge la un astfel de miting? Ți-ai lua prietena să faceți sex în văzul lumii ca să demonstrați că „așa e bine”?

- Acum exagerați!

- Nu, nu exagerez, doar am văzut o grămadă de imagini de pe la acele manifestări și mi-e greu să înțeleg de ce s-ar supune unii unei asemenea promiscuități, indiferent de orientarea sexuală. Consider că ceea ce faci în patul tău trebuie să rămână acolo. Asta ne deosebește de animale. În plus, animalele niciodată nu fac sex demonstrativ în văzul tuturor, ci doar își satisfac un instinct fiziologic. Ți-ar plăcea să mergi pe stradă și să vezi oameni defecând la vedere?

- Nu.

- OK, acum nu mai vreau să-mi răspunzi nimic, ci să te gândești singur la modul în care ți-a venit ideea cu mersul la marșul acela. Părerea mea e că e o chestie de anturaj și e ciudat deoarece, din ce bănuiesc, din anturajul tău probabil nu fac parte astfel de indivizi. Motiv suficient pentru care ai putea să te întrebi cum de-a ajuns în anturaj ideea asta și de ce n-a ajuns, de exemplu, o idee mult mai normală pentru vârsta voastră, anume cea de a merge la o petrecere, sau de a agăța gagici? Nu trebuie să-mi răspunzi, ci doar să te gândești singur.

- Nu înțeleg unde bateți.

- Spre taică-tu! - spun eu și amicul meu se face din nou roșu, galben și albastru fără să înțeleagă.

- Păi îmi explicați ce vreți să spuneți? - m-a întrebat fiul cu o vie curiozitate.

- Cum să nu! Ne-ai auzit discutând politică?

- Da!

- De câte ori l-ai auzit, când stăm pe terasă, rugându-mă să vorbesc mai încet ca să nu audă vecinii?

- Da, de multe ori. Inclusiv mie îmi spune așa.

- OK, știi ce-i asta?

- Nu.

- Eu îi spun dresaj social. Prin anumite tehnici ajungi să-ți dresezi singur comportamentele. Așa cum taică-tu vorbește mai încet când își spune opiniile, la fel tu „vrei” să mergi la un marș cu care n-ai nicio treabă și care n-are cum să-ți producă vreo satisfacție. Fiecare dintre noi ajungem victimele dresajului social, dar treaba noastră ca oameni e să scăpăm din capcanele ăstea, nu să ne aruncăm și mai adânc în ele. Dacă animalul ar ști unde e pus lațul, cu siguranță că l-ar ocoli. Oare nu asta trebuie să facem și noi, ca oameni? Adică să fugim de lațurile și capcanele care ni se întind? Tu vrei să trăiești în pușcărie sau vrei să fii liber?

Nu mai continui dialogul deoarece am spus esențialul. Am plecat de-acolo  lăsându-i pe ambii pe gânduri. Ceva mai târziu m-am reîntâlnit cu omul care mi-a mulțumit. Dar am continuat discuția gândindu-ne dacă nu cumva pentru nebunia pe care o vedem în rândul tinerilor vina ne aparține. Într-adevăr, statul ticălos ne atacă prin tehnici cât se poate de abjecte, dar oare nu avem și noi o parte de vină pentru că nu realizăm atacul cu care ne confruntăm? Dacă am trecut prin comunism, de ce oare nu le-am transmis copiilor noștri faptul că libertatea individuală este cel mai important lucru? De ce am lăsat să se instaureze acest veritabil regim al terorii în care trebuie să ne autocenzurăm și, dacă n-o facem, ne lovim într-o primă fază de „poliția de proximitate” compusă din cei apropiați? Și, mai ales, de ce preferăm să ne transformăm noi într-o poliție de proximitate? Iar dacă tot o facem, de ce n-o facem în direcția eliberării omului, nu a constrângerii sale?

Discuția e mult mai lungă, dar dilema rămâne. La fel ca și certitudinea că trăim într-o societate a terorii care s-a instaurat și cu complicitatea noastră. Dacă pentru noi există modalități de scăpare, părerea mea e că cei tineri sunt inevitabili trași în rahat. Și de-aici începe cu adevărat tragedia.