Mereu se întâmplă!

E ceva ce vezi zi de zi și-ți spui că „așa ceva nu e posibil”. Se tot întâmplă lucruri pe care le considerai imposibil a se petrece. Cine s-ar fi gândit că vom ajunge arestați în propriile locuințe în timpul Pandemiei? Cine s-ar fi gândit că va fi posibil să se exercite asupra noastră tirania vaccinării? Cine s-ar fi gândit că dreptul la opinie va fi atât de brutal interzis așa cum se întâmplă acum în societățile occidentale? Pentru o opinie scrisă pe o rețea socială, în Anglia și în țările europene faci pușcărie. 

Dacă m-aș apuca să înșir aberațiile din societatea actuală, probabil că aș umple cu ușurință cel puțin o ediție de Encyclopædia Britannica. Imaginați-vă că la noi s-au anulat absolut arbitrar niște alegeri. Și, în mod absolut surprinzător, sunt unii care-l iau în serios pe debilul sistemului atunci când spune că va publica raportul despre anularea alegerilor? Deh, el idiot natural, ceilalți cretini „by design”.

Problema pe care trebuie să o înțelegem este că toate aceste chestiuni „de nefăcut” se petrec într-o societate clădită pe concepțiile unor radicaliști ai libertății, precum Rousseau. În lumea Occidentului, în care „libertățile și drepturile” sunt considerate sfinte, încălcarea lor a ajuns o rutină, o banalitate. Ceva care se agravează de la o zi la alta. Ce să înțelegem?

În fapt, e vorba de o chestiune logică, cunoscută și teoretizată din cele mai vechi timpuri. În China i se spunea „Mandatul Cerului” sau ciclul dinastic, parte din filosofia oficială a statului. Ceva mai târziu, mai precis prin secolul al XIV-lea, gânditorul arab Ibn Khaldun introduce noțiunea de Asabiyyah, care s-ar traduce acum prin solidaritate socială. Un stat rezistă exact atât timp cât rezistă această Asabiyyah. Grupurile periferice - formate din oameni simpli, triburi, revoluționari - au o solidaritate uriașă pentru că au trecut împreună prin greutăți. Astfel ajung să cucerească orașele și să definească noul stat. Doar că, odată instalați la putere, în maximum 3-4 generații(aproximativ 120 de ani), viața urbană luxoasă și banii le distrug solidaritatea. Copiii liderilor nu mai știu ce înseamnă efortul, devin egoiști, statul slăbește, iar un alt grup cu o Asabiyyah mai proaspătă și mai puternică îi mătură de pe scena istoriei.

Teoria ciclului statal/civilizațional nu a rămas o noțiune pierdută în istorie, ci s-a distilat în epoca modernă prin intermediul unora ca Arnold Toynbee sau Peter Turchin. Ca idee, un ciclu complet are patru faze:

Faza 1: Definirea sau Geneza(Solidaritatea inițială)

Un nou sistem apare, de obicei pe ruinele unuia vechi sau în urma unui haos(război, revoluție, invazie). O elită nouă, disciplinată și unită în jurul unei idei puternice(religie, ideologie, identitate națională), pune bazele statului. Caracteristicile acestei perioade sunt cât se poate de clare: legi simple și stricte, instituții eficiente, iar corupția este minimă. Există o coeziune socială uriașă – oamenii sunt dispuși să facă sacrificii pentru colectiv.

Faza 2: Creșterea și Expansiunea(Epoca de Aur)

Statul își consolidează instituțiile, armata și economia. Începe să acumuleze bogăție, să construiască infrastructură și să își extindă influența geografică sau culturală. Acum principala caracteristică este apariția birocrațiilor complexe care administrează eficient resursele. Populația crește, nivelul de trai crește, iar artele și științele înfloresc. Este momentul de apogeu.

Faza 3: Stagnarea și Supraproducția de Elite(Birocratizarea)

Bogăția aduce confort, iar confortul aduce băltirea. Coeziunea socială de la început începe să se fisureze. Apare ceea ce istoricul Peter Turchin numește „supraproducția de elite”: prea mulți oameni bogați și influenți care se luptă pentru aceleași funcții de putere, în timp ce baza societății(populația de rând) începe să sărăcească din cauza taxelor sau a inflației. Principala caracteristică a acestei faze este individualismul care înlocuiește spiritul de sacrificiu. Instituțiile devin rigide, greoaie și obsedate de propria supraviețuire, nu de eficiență.

Faza 4: Decadența și Colapsul(Faza Terminală)

Statul devine insolvabil financiar, iar corupția devine sistemică. Încrederea cetățenilor în instituții scade la zero, pierzându-se legitimitatea. Sistemul devine extrem de fragil la șocuri externe(crize economice, invazii) sau interne(război civil). Caracteristica perioadei este prăbușirea violentă, fragmentarea. Sistemul nu mai poate fi reformat din interior pentru că „piesele” sale refuză să își piardă privilegiile.

Vi se pare cunoscut? Faceți o panoramare a situației locale și internaționale pentru a înțelege cât se poate de simplu și precis faza în care ne aflăm. Întreg Occidentul este compus din state falite din punct de vedere financiar, iar corupția e atât de mare încât a ajuns legiferată. Există pretutindeni o polarizare socială maximă, în care adevărații baroni, cei 1%, dețin peste 99% din bogăția națiunii. Reformă? Nici vorbă! Uitați-vă la Trump: a venit din campania electorală cu un program aducător de speranță și a sfârșit-o prin a stipendia complexul militaro-industrial pentru a nu fi mâncat. 

Ca să facem povestea chiar mai interesantă, vă voi spune că există inclusiv un pattern al actualei faze. Modul în care se prăbușesc instituțiile statului este unul care s-a repetat permanent de-a lungul timpului. Există și aici trei faze:

Faza 1: Colapsul sistemului imunitar

Prima dată pică instituțiile de control și integritate. Candidata numărul 1 este Justiția unde, prin numiri sau infiltrări(vezi cazul judecătorilor și procurorilor aflați pe listele cu acoperiți ale serviciilor secrete), se ajunge la aplicarea preferențială a legii. În aceeași categorie intră instituțiile de reglementare economică. Însă, componenta care e cel mai brutal lovită este presa independentă. Aceasta este ori cumpărată, ori cenzurată. Totul se întâmplă pe fondul unei scheme cât se poate de banală: creșterea crasă a incompetenței.

Faza 2: Falimentul sau picajul instituțiilor de servicii publice și infrastructură

Consecințele primei faze încep să se propage peste tot în societate. Corupția generalizată și incompetența cresc prețurile diverselor prestații în relația cu statul și astfel instituțiile care oferă servicii populației intră în colaps operațional. Învățământul și Sănătatea intră în blocaje, calitatea lasă de dorit. Infrastructura critică se deteriorează ca efect al lipsei de mentenanță. Și, cu toate că „oferta statului” e din ce în ce mai slabă calitativ, cresc taxele și impozitele s.a.m.d.

Faza 3: Cetatea asediată

Când serviciile publice s-au prăbușit și populația este revoltată, statul își pierde complet legitimitatea. Singurul mod în care sistemul mai poate supraviețui este prin forță brută. De aceea, instituțiile de forță sunt ultimele finanțate și cele mai feroce apărate de elite. Aparatul Fiscal devine extrem de agresiv, încercând să stoarcă ultimele resurse de la populație și afaceri pentru a menține statul pe linia de plutire. Serviciile de Informații și Poliția Politică/Jandarmeria își schimbă rolul de la protejarea siguranței naționale la protejarea elitelor de propriul popor. Primesc bugete mari, tehnică de combatere a revoltelor și imunitate legală. În acest context armata devine ultima linie de apărare a sistemului. Sună cunoscut

Dacă ceea ce spun pare o noutate, imaginați-vă că s-a întâmplat de atâtea ori încât a ajuns să fie teoretizat.  Și, ceea ce e surprinzător e că, în ciuda faptului că totul e documentat, se fac de fiecare dată aceleași erori. Te întrebi de multe ori de ce?

OK, ca om simplu e scuzabil. N-ai cum să ții cont de chestiunea asta. E o informație care te interesează cumva tangențial, deci dacă nu ai habar, nu e grav. Dar ca planificator al societății, ca serviciu al sistemului, să nu ai habar in ce ape te scalzi, pare de neiertat. 

Povestea este însă alta. Chiar și dacă știi, n-ai ce face! Fatalitate? N-aș zice. Motivul e mult mai simplu: se ajunge indubitabil în zona în care reforma e imposibilă. Asta e situația în care ne aflăm. Uitați-vă peste tot în lume: Trump, Macron, Starmer, Merz sau Nicușor Dan. Toți niște papagali. Și al nostru care-i și întrece pentru că, dincolo de prostie, mai are și un grad de dileală de-a dreptul nesustenabil și, în același timp, deosebit de comic pentru mase. Când vezi câtă prostie se înghesuie la nivelele 1 și 2 ale Occidentului te și întrebi cum de funcționează. Vă imaginați că o proastă notorie precum Kaja Kallas face politica externă a UE?

Cum de mai funcționează lumea? Răspunsul e simplu: din inerție. Și nu funcționează ci se rostogolește ori până la explozie ori până-n groapă.