Cel mai mare secret al lumii

„Trăim mai bine ca oricând în istorie” - urlă proștii care susțin actualul regim de ocupație. Și urlă pentru că sloganul ăsta e întâlnit inclusiv în țările ocupante, ca justificare a terorii pe care o exercită sistemele asupra oamenilor. E o înșelătorie fără precedent.

Când vreodată în istorie ai avut mașină pentru fiecare membru al familiei? Când ai putut să-ți cumperi electrocasnice peste noapte, chiar și dacă n-ai bani? Când ai avut vreodată magazinele atât de pline și la prețuri atât de mici? Acestea sunt întrebările-capcană ale propagandei. Și-apoi vine verdictul. Un om de azi trăiește mai bine decât un rege de pe vremuri. Are acces la mai multe alimente, de mai multe tipuri, fără niciun efort. În cât timp reușea bucătarul regelui Franței să facă rost de calamari? Tu-i ai congelați la supermarketul din colț. Excepțională demonstrație! Cu un singur amendament.

Idioții ăștia au impresia că treaba unui rege sau a unui nobil era aceea de a-și procura hrana. Imbecilii ăștia n-au habar de absolut nimic. Păi se gândea vreun nobil la mâncare? Aiurea, aia era deja asigurată. Jocurile, de-a lungul timpului, n-au fost făcute pentru mâncare! Mâncarea era și-atunci și-acum o îngrijorare pentru proști. Doar sărăciile aveau probleme cu mâncarea! De la cel mai năvleg boier în sus, problema asta era rezolvată. Că nu aveau foie gras sau parmezan sau icre negre asta nu ținea decât de gustul vremii. În mod sigur, dacă vreuna dintre aceste delicatese ar fi intrat în gustul vremii, s-ar fi făcut canalele de distribuție astfel încât să ajungă unde trebuie. Nu uitați că nobilimea romană din Noricum și Pannonia(teritoriul actualei Austrii) consuma stridii proaspete, ca simbol al statutului social. Deci, dacă se dorea, se găseau soluții pentru orice.

Ceea ce uită atât propagandiștii, cât, mai ales, proștii, este un element absolut banal: nu mâncarea sau „jucăriile” la care aveau acces puternicii zilei le creiona statutul, ci un alt element care, de-a lungul istoriei s-a dovedit a fi adevărata sursă a statutului, anume puterea. Puterea este cea care definește un nobil, un aristocrat, un rege. Fără putere ești un nimeni, indiferent de „ceea ce-ți permiți să mănânci”. Îngurgitatul e retorică pentru proști. Puterea e moneda adevăraților aristocrați, regi stăpâni etc.

De aceea toți proștii ar trebui să înțeleagă că atunci când li se spună că trăiesc mai bine decât regii din trecut, li se spune asta pentru a li se ascunde esențialul, adică pierderea, confiscarea propriei puteri pentru „mărgele colorate”. Într-o lume aparent liberă - așa cum se marketează cea de azi - omul nu mai are nicio putere. Și-abia de-aici ar trebui să vă îngrijorați. Pentru că puterea e ca o materie primă limitată, ca un metal prețios precum aurul: dacă lipsește dintr-o parte, cu siguranță că se găsește ascunsă în altă parte. V-ați luminat?

Acum, după ce am înțeles miza actualei „bunăstări”, poate că ar fi nevoie să înțelegem și prețul ei. Care este mai mare decât vă imaginați. Și o să încep cu noi, cei care-am luat de bun „modelul occidental”. România a pornit la drum, în 1989, fără nicio datorie și cu câteva miliarde bune de încasat din diverse zone ale lumii. Dacă vă întrebați de unde are Petre Roman bani să-și trăiască „ultima tinerețe în Elveția”, amintiți-vă că a vândut datorii de-ale lui Ceaușescu cu „cent-pe-dolar”. Dacă vi se pare că odrasla lui Văcăroiu o duce bine fără să miște vreun deget, amintiți-vă că drepturile de explorare și exploatare petrolieră pe care România le deținea în Libia au fost cedate companiei spaniole Repsol Exploración S.A.. Iar fosta firmă de stat Rompetrol a ajuns la Patriciu pentru că, între altele, știa când să tacă. Și, mai ales, de ce să tacă!

O să mă opresc acum din direcția corupției autohtone, care-i atât de vastă încât necesită „ministere ale execuțiilor pe stadioane”. Direcția pe care trebuie să o urmăm este una ceva mai generală. Iar această direcție ne spune că gradul de îndatorare al României a depășit 60% din PIB. Pentru ce?, vă veți întreba. Și-aici întrebarea e universală. La fel ca voi se întreabă și francezii de ce ajuns datoria lor la 120% din PIB, italienii, cu 139% din PIB, idem, iar americanii, cu gigantica datorie publică de 125% din PIB(cea mai mare din lume în cifre absolute), cu siguranță că-și pun aceeași întrebare. PENTRU CE?

Ei bine, datoria aceasta are două componente. Prima și cea mai substanțiale e corupția. Da, ați citit bine: CORUPȚIA A FOST NECESARĂ PENTRU A PERMITE DEZVOLTAREA UNOR ASTFEL DE NIVELE ALE DATORIEI PUBLICE. Cifrele imense, absolut nesustenabile ale datoriei publice reprezintă o constantă a lumii de azi. Ce înseamnă corupția? Unul dintre principalele elemente ale sale este cel reprezentat de închiderea ochilor finanțatorului în ceea ce privește respectarea destinației creditului. Adică tu dai un credit pentru dezvoltarea unei investiții, dar te faci că nu vezi că acea investiție nu se face. Și continui să finanțezi același lucru, permițându-le celor care se ocupă de investiție să fure. Ceea ce se întâmplă în zona micro, a finanțării întreprinderilor și al populației, se întâmplă într-o formă cumva similară la finanțarea statelor. Doar că aici acea „urmărire” se face prin intermediul agențiilor de rating. În mod normal, profilul de risc al unei țări ar trebui să crească atunci când rata împrumuturilor este mai mică decât creșterea economică obținută în urma împrumutului. Chestiunea e simplă: ai luat un împrumut, iar dacă elementul de infrastructură construit nu se întoarce ca o creștere economică mai mare decât împrumutul, înseamnă că nu ai bani să-l plătești, deci ești pe panta descendentă. Chestiunea e logică.Doar că e ocolită cu metodologii complexe și ticăloase, menite a ascunde adevărul și a permite prăbușirea finală a statului „monitorizat”.

Cea de-a doua componentă a gradului de îndatorare este mai mică, dar esențială în felul său: furajarea proștilor. Adică exact bunăstarea falsă care vă e clamată după tipul „tu mănânci înghețată cu găletușa în timp ce regele Franței mânca înghețata cu cupa”. Prostul crede în propria-i bunăstare, iar prețul pe care-l plătește e propria-i putere. N-o simte deoarece proștii n-au avut organ pentru a aprecia puterea. De aceea au pierdut-o precum își pierde cartoforul banii la barbut. Și-apoi - că doar de-aia e prost - îl regăsești plângând cu lacrimi de foc că-i e greu. Păi cum să nu-ți fie greu dacă ești prost?

Și-abia acum vine reversul „medaliei bogăției”. Sau, dacă vreți, „împlinirea profeției” care a fost aceeași de-a lungul istoriei. Mă rog nu e o profeție decât pentru proști, aceasta fiind în realitate o axiomă care statutează un lucru simplu: „LIPSA PUTERII CONDUCE LA PRECARITATE”.  Ați înțeles?

Banii care s-au scurs drept datorie publică reprezintă, în realitate, cedări ale puterii naționale. România era în 1989 o țară puternică, doar că era compusă, într-o măsură covârșitoare, de cetățeni proști. Vina cea mai mare a lui Ceaușescu e aceea că a ținut populația într-o negură. Nu vreau să spun că Ceaușescu a fost un geniu,. El doar a avut un instinct sănătos. Faptul că noi, cu o țară industrializată și fără datorii ne-am transformat în aproape 50 de ani într-o țară aproape agrară, cu probleme de furnizare a energiei electrice și cu un grad de îndatorare de peste 60%, arată limpede gradul nostru de prostie. Știu, mă veți înjura, dar așa-i spune fenomenului: PROSTIE!

Și-acum, cu cuțitul la os, ne lamentăm în continuare că un mafiot care-a fost demis continuă să-și exercite funcția de premier întrucât tot noi am pus la putere un debil, a cărui încoronare ar fi trebuit să se petreacă la Obregia. La fel, cei care stau pasivi și se uită toată viața lor activă cum li se scurg banii către un sistem de pensii care e făcut fix pentru a le fura puterea. Ei par a-și dori doar să se lamenteze atunci când nu-și vor lua banii de pensie. Sunt 10 milioane de contributori la sistemul de pensii private. N-am văzut unul să protesteze împotriva inițiativei lui Bolojan de jefuire prin „temporizarea încasării pensiei private”. Ba, mai mult, am văzut idioți convinși de justețea măsurii! E din același registru.

Dar să revenim la situația din teren. Pe nesimțite, mafia internațională a executat un joc impecabil sub forma „mulgerii de putere” a statelor prin intermediul sistemului de credit. În mod normal, un credit este menit unei investiții care să producă ceva superior, astfel încât, în viitor, să-și poată plăti datoria. Într-o formă strictă, un credit ar trebui să fie similar unei luări din banii tăi viitori în vederea unei investiții curente, care va avea puterea de a crește mult mai mult decât dacă ai amâna-o. Pe hârtie sună frumos, dar în realitate este un joc fals, cumva contra naturii. Nu poți lua nimic din viitor pentru că, pur și simplu, acel ceva nu există. De aceea sistemul de credit este, în realitate, un sistem fără acoperire, bazat doar pe credințe false și utilizat de o mafie restrânsă, grupată în jurul „marelui secret”, adică al nimicului absolut! 

Doar că aceștia știu o scamatorie veche de când lumea, anume că cel mai temeinic lanț este cel al propriei vinovății. Ai luat banii de la ei, deci te-ai mânjit, iar în momentul doi apare vinăvăția. Ceea ce funcționează la nivel de individ, funcționează ultra-eficient la nivel de țară. Dacă vrei să spui că e mai bine să abandonezi UE&NATO și să-ți vezi de drumul tău natural, automat apar ăia cu ochii injectați care-ți spun pe un ton urlat: „Ce-ai, ești nebun? Avem datorii de plătit! Cum le vom mai plăti?”. Și tocmai aici e diferența fundamentală dintre acum și atunci. Ceaușescu a făcut datorii ca la carte, pentru investiții care să producă mai mult și care să-și plătească datoriile. A fost prostia lui, pe care-a plătit-o, accelerând rambursarea din ceea ce producea industria în care investise. Doar că nu luase în calcul un parametru, anume deprecierea. Acea industrie, „adusă din viitor”, avea un grad de depreciere neluat în calcul. Și, în plus, venea la pachet cu piețe controlate de aceeași mafioți. 

De aceea, după ce s-a simțit strâns cu ușa, Ceaușescu a căutat cu obsesie piețe de desfacere, a eludat sistemul internațional de transfer, pentru a „zbura pe sub radar”. Iar după ce a rambursat și-a dat seama că cea mai potrivită poziție e cea a mafioților. Tocmai descoperise „Sfântul Graal” al finanțelor, motiv pentru care-a fost hăcuit. Mafia e neiertătoare, iar el, un cizmar analfabet, îi descususe ițele. De ce? Pentru că, în realitate, absolut nimic nu e greu! Nu-i știință spațială, e hoție de cea mai joasă speță. E o alba-neagra, dar protejată la nivel mondial.

Diferența datoriei actuale față de cea făcută de Ceaușescu e una calitativă: în timp ce aceea era făcută ca la carte, aceasta e făcută 100% prin fraudă. De ce? Pentru că, în realitate, prin acele credite s-a finanțat, așa cum am mai spus, corupția și iluzionarea prostimii că trăiește „în cea mai bună dintre lumi”. De ce? Pentru a o văduvi de putere. Și nu doar de propria-i putere, ci și de cea a generațiilor viitoare. Asta în ciuda faptului că este absolut anormal ca o generație care nu există să fie condamnată de acțiunile unor generații trecute. 

Mă rog, mecanismul e atât de banal încât e absolut simplu de spart. Cum? Nerecunoscându-l. Știu, dacă e unul singur, acel individ e nebun. Nebun, dar liber. Dacă sunt mai mulți se transformă în frondă. Iar dacă majoritatea înțelege sistemul, atunci acesta se prăbușește. Aveți curaj să priviți realitatea în față?