O istorie neromanțată a Italiei care reflectă direct spre noi

Ferdinando Imposimato nu are nevoie de introducere pentru cei care cunosc lupta statului italian împotriva mafiei și a grupurilor radicale din perioada anilor 60-90. Mă rog, narațiunea vândută drept istorie ne prezintă această luptă ca pe una total justificată. Asta în condițiile în care există numeroase fațete extrem de discutabile. Iată de ce îl aduc în discuție pe acest Ferdinando Imposimato, aproape necunoscut la nivelul publicului din România.

A fost o personalitate de primă mână - magistrat, avocat și politician - una dintre figurile simbolice ale luptei împotriva terorismului și a crimei organizate din Italia. A deținut funcția de președinte de onoare al Curții Supreme de Casație din Italia.  Ca judecător de instrucție a condus anchete judiciare în cazuri de o relevanță istorică majoră, printre care răpirea și uciderea fostului prim-ministru Aldo Moro, tentativa de asasinat asupra Papei Ioan Paul al II-lea din 1981, asasinarea bancherului Michele Sindona și nenumărate procese împotriva Mafiei și a organizației teroriste Brigăzile Roșii. Deci nu vorbim despre un oarecare!

Bomba lui Imposimato a venit în 2012, atunci când a publicat cutremurătoarea sa carte „La repubblica delle stragi impunite” în care dezvăluirile făcute sunt absolut cutremurătoare. Repet, omul este un greu al sistemului, care a trecut prin cele mai importante poziții în statul italian, astfel încât a putut vedea situația din numeroase unghiuri. Dar ce ne spune în acea carte? 

În primul rând taie în carne vie, afirmând că marile atentate și asasinate din Italia nu au fost acte izolate ale extremismului politic sau ale mafiei, ci au făcut parte dintr-o strategie a tensiunii organizată la nivel înalt. V-am făcut curioși? Aveți puțintică răbdare!

În cazul atentatului de la Piazza Fontana din 1969, structurile neo-fasciste de extremă dreaptă au fost folosite pentru a crea haos și frică, beneficiind de complicitatea sau protecția unor servicii secrete. În cazul răpirii și uciderii lui Aldo Moro din 1978, fostul judecător contestă versiunea oficială care atribuia responsabilitatea exclusiv Brigăzilor Roșii. El aduce dovezi și marturii care indică implicarea sau pasivitatea deliberată a unor servicii secrete italiene și străine(a se citi în principal CIA) pentru a împiedica un acord politic între creștin-democrați și comuniști. În cazul atentatelor mafiote din 1992–1993, cărora le-au picat victime Falcone și Borsellino, scoate la lumină așa-numitul „Pact Stat-Mafie”, adică acordul secret prin care părți ale instituțiilor statului au negociat cu liderii Cosa Nostra pentru a opri atentatele. Asta în timp ce nouă ni se serveau filme cu Corrado Cattani.

Cartea are marele merit de a dezvălui „strucura ocultă” a statului italian. Imposimato documentează existența unei falii în instituțiile italiene: pe de o parte magistrați și polițiști corecți care încercau să afle adevărul, iar pe de altă parte o structură paralelă creată pentru a mușamaliza și a deturna anchetele(„Doppia magistratura” / „Doppio Stato”). În ciuda acțiunilor spectaculoase, în ciuda publicității exagerate, în realitate justuiția italiana a eșuat în a-i condamna pe adevărații instigatori moral și executanții de la nivel înalt(ceea ce el numește „i mandanti occulti”).

Realitatea pe care o observă cu amărăciune e aceea că Italia, de fapt, e un stat aflat sub ocupație, având decenii la rând „o suveranitate națională comprimată” și fiind puternic influențată de interesele marilor puteri geopolitice în contextul Războiului Rece.

Veți rămâne surprinși să aflați că „explozivul utilizat în măcelurile comise în Italia între anii '60 - '90 era explozibil utilizat de NATO”. Sau că „în Italia există 7 baze NATO care sunt 7 loje masonice”. Șocant? Stați că nu este totul: „În unele dintre aceste baze se adunau teroriști negri, ofițeri ai NATO, mafioți, politicieni italieni și MASONI, în ajunul atentatelor. Acest lucru a fost raportat de martori direcți. Și acest lucru se tot întâmplă de la începutul anilor ’60 fără întrerupere”. De-aici automat răsare o întrebare legitimă: CE ESTE DE FAPT NATO?

„Mulți ani - spune el - am crezut cu bună-credință că NATO este o organizație defensivă a păcii și securității”.  Însă, în timpul anchetelor sale a constatat că reprezentanții NATO erau permanent în contact cu „teroriștii negri”, concluzionând că NATO a avut un rol negativ în dinamica democratică a Italiei. Și nu doar a Italiei, ci și a altor țări din Europa. Sunteți surprinși? Nu cred! Situația de la noi e trasă la indigo!

Cred că am fost singurul care, în nebunia declanșată de DNA-ul lui Koveși v-am dat echivalența sistemului autohton de agresiune prin intermediul justiției cu „Mani Pulite” din Italia, unde rahatul ăla de „procuror minune” s-a dovedit a fi fost o simplă conservă americană. Nu un procuror, ci o bombă murdară plasată în mijlocul politicii italiene pentru a fi declanșată și pentru a arunca țara în derizoriu. Acum nu mai e nevoie de astfel de mizerii întrucât bomba de azi a fost plasată fix la vârful politicii, denenind acum ... cel mai longeviv premier al Italiei.

Este remarcabilă aducerea în fața publicului a rețelei GLADIO. Este vorba de numele de cod al unei rețele paramilitare secrete de tip stay-behind, creată în Italia la începutul Războiului Rece de către serviciul secret militar italian în strânsă colaborare cu CIA și sub supravegherea NATO. Scopul oficial al GLADIO era acela de a acționa în cazul în care statele Pactului de la Varșovia ar fi reușit invadarea Vestului Europei. Un scenariu aberant, dar care a fost folosit special pentru a introduce în societatea italiană „Strategia Tensiunii”. În realitate, GLADIO era o interfață a NATO cu organizațiile teroriste și Mafia, fiind utilizată pentru tensionarea societății italiene, pentru menținerea publicului într-o continuă stare de surescitare, astfel încât nimeni să nu se mai gândească să elimine NATO de-acolo. 

În anul 2015, Ferdinando Imposimato a aruncat bomba, dezvăluind că evenimentele de la 11 Septembrie au fost de fapt o operațiune GLADIO. Nu e vorba de organizația paramilitară italiană, ci de extinderea modelului la nivel mondial, astfel încât să se poată generaliza „Strategia Tensiunii”. Adică exact ceea ce trăim de-atâta amar de vreme încoace. 

Vă întreb acum, la finalul articolului, oare cât din ceea ce v-am spus vă era cunoscut? Chestiunile sunt publice, iar Ferdinando Imposimato nu-i un „nea Gigel” de pe stradă, ci una dintre cele mai respectate personalități ale Italiei. Dacă în Italia se întâmplă ceea ce descrie  Imposimato, vă imaginați ce e la noi?