O lume care moare

În general, în dictaturi, sărăcia e tabu. E ascunsă cu dibăcie în ciuda faptului că e omniprezentă. Ţin minte cerbicia securiştilor din anii 80 care burduşeau vitrinele de fiecare dată când Tovarăşul avea un discurs. Vitrinele mimau bunăstarea, dar magazinele erau închise. Şi, după terminarea discursului, mărfurile se retrăgeau cu grijă pentru a se retrimite la magazinele cu circuit închis.

Trecând pârleazul, constatai contrariul. Magazinele burduşite cu marfă, o bunăstare reală afişată peste tot, care-ţi lua ochii. Mai mai c-ai fi crezut că te afli în Paradis. Era totuşi ceva care-ţi spunea că lucrurile nu-s atât de dulci precum par. Te dumireai imediat ce luai contact cu lumea reală. Vedeai boschetari cerşind, seara oameni trăgând cartoane după ei şi căutându-şi un loc de refugiu, dacă te rătăceai dincolo de traseele turistice dădeai peste câte-o zonă jerpelită s.a.m.d. Chestiile acestea erau la vedere, neascunse şi înţelegeai că Paradisul pe care îl experimentai venea cu problemuţele lui la pachet.

Cu bugetul la control

După intense emoţii, cauzatoare de şocuri celebrale(sic!), Fitch Ratings a confirmat ratingul suveran al SUA la AAA. Vai, ce surpriză! O agenţie americană de rating ne spune că SUA e cea mai performantă economie a lumii. E de poveste.

Tot acest festivism(că altfel nu ştiu cum să-l numesc!) se desfăşoară în condiţiile în care deficitul bugetar al SUA este prognozat să depăşească 1 tln. $ în 2020, cu doi ani mai devreme decât fusese anterior estimat. În anul curent, pe fondul scutirilor de taxe operate de Trump, deficitul bugetar va creşte de la 500 mld. $ la peste 800 mld. $, urmând ca anul viitor să depăşească 900 mld. $. Aceasta este sursa disperării care a condus la declanşarea războaielor comerciale de către Trump.

Deşertul prostiei absolute

La vreo două zile după ce o televiziune rusească a dat o înregistrare a unei convorbiri dintre fiica lui Sergei Skripal cu o prietenă, din care reieşea limpede că mega-şpionul e gata de liberarea din spital, iată că şi liberele televiziuni occidentale au început să injecteze ştirea cum că otrăvitu' se simte mai bine. Nici vorbă c-ar fi pe picior de plecare. Doar mai bine şi-atât. Şi asta, desigur, nu din cauză c-ar fi greşit ticăloşii de otrăvitori, ci datorită profesionalismului medicilor englezi.

Chestia e cusută cu aţă albă şi pute a propagandă jegoasă de la o poştă. Aşadar ăla fu otrăvit cu otrava sovietică. Păi bine, bre, dacă trăieşte, de ce nu permiteţi şi unor experţi ruşi să participe la recoltarea probelor biologice? Bănuiesc că dacă e şi un cetăţean agreat de Moscova prezent la recoltarea probelor se poate lesne demonstra că otrăvitu' a fost făcut perdaf cu otrava X. Dar inglejii nu şi nu. Cică n-ar fi moral. Să mori tu, măi pervers Albion, că ai avut de-a face vreodată în existenţa ta cu morala! Aproape că mă tăvălesc pe jos de emoţie simţind cum lacrimile de „cracadil”(крокодил) îmi năvălesc brusc pe obraji.

Sufocarea prin euroizare

După frăţia transpartinică al cărei efect a fost privatizarea Petrom, o nouă frăţietate perversă se formează. Indiverent că e vorba de molusca-preşedinte, de băieţii de la „serviciuri”, de BNR, de partide, toţi s-au unit într-o ciudată coaliţie având ca target lovitura de graţie pentru România: adoptarea monedei Euro.

Nimeni nu are la bază vreo analiză, nimeni nu se bazează pe vreun studiu, nimeni nu cuantifică impactul. Nu mai contează că la modul public membrii „frăţiei” sunt duşmani sau că - cel puţin la modul declarativ - au diferenţe majore ideologice. Toţi, într-o horă perversă, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, s-au hotărât să pună împreună ştreangul la gâtul ţării, s-o sugrume definitiv, aruncând-o în cea mai crâncenă robie a istoriei sale.

Agentul Zero-Zero-Coldea şi disperarea unei naţiuni

L-aţi văzut ieri în toată plenitudinea lui. Da, el e Coldea, cel în faţa căruia tremurau toţi politicienii, tot sistemul juridic, tot ce mişca în ţara asta. El e Coldea, ultimul dictator al României, cel care învârtea funcţiile şi trimitea pionii prostovani la sacrificiu.

L-aţi văzut şi-aţi înţeles. Individul, în cel mai bun caz, se poate califica la categoria penibili furioşi. Asemeni tuturor dictatorilor, în momentul în care e neputincios şi scos din context, devine demn de milă. Indiferent cât se înfoaie, cât încearcă să-şi dea importanţă, individul e castrat. Cînd bravează e la fel de penibil ca şi cocoşelul pitic umflându-se-n pene. Şi asta pentru că, la momentul imediat următor bravadei, e cuprins de disperarea celui care, ducându-se la curve pentru a-şi confirma bărbăţia, e trădat de ţuţurelul care nu-l mai ascultă, refuzând cu indiferenţă să-i confirme statutul. Ăsta e Coldea. Aproape că ţi-ar fi milă de el dacă n-ai ştii câte ticăloşii îl au drept punct de pornire.

Balonul imobiliar

În februarie anul trecut, o micro-criză imobiliară le-a dat fiori reci „investitorilor” de pe piaţa canadiană. O scădere bruscă a preţurilor proprietăţilor a condus la un blocaj instantaneu care a demonstrat cam care e nivelul speculativ al imobiliarelor de-acolo. Nu ştiu ce-a fost atunci, dar cert e că ceea ce părea a fi începutul unei crize de proporţii s-a stins la fel de repede pe cât începuse. Totuşi, descărcările încep să se vadă. În Toronto, spre exemplu, numărul de tranzacţii a scăzut cu 35%(YoY) în timp ce, raportat la aceeaşi perioadă, preţurile au scăzut cu 12%.

 

Cei care mă citesc ştiu că am atacat în mai multe rânduri problema imobiliarelor canadiene. N-am o obsesie legată de ei, ci doar o aşteptare: în timpul crizei imobiliare piaţa canadiană a stat neclintită datorită structurii monopoliste a ţării. De-atunci, balonul imobiliar de-acolo s-a tot umflat atingând limite de negândit . În suveica propusă de „stăpânii” ţării au intrat cu voioşie atât localnicii, cât şi „investitorii” străini - în majoritatea lor asiatici cu intenţii clar speculative.

Maşini şi iluzii

Industria auto este unul dintre senzorii importanţi ai economiei. Valoarea mare a produselor finale, precum şi marea dependenţă a economiei de „mişcare”, transformă sectorul într-o vedetă a economiei şi, în acelaşi timp, într-un teritoriu perfect de unde se poate lua „temperatura”. Atâta vreme cât lucrurile stau bine în automotive, putem spune că societatea, în ansamblu, e „pe val”.

Urmărind fenomenul economic, putem observa că perioadele de exuberanţă ale industriei auto coincid cu cele ale vârfurilor economiei. Atunci se înregistrează vârfurile de producţie, managerii uzinelor fac previziuni mai ceva decât pe vremea lu' nea Nicu, iar preţurile explodează în ritm cu creşterea producţiei. Ştiu, pare ilogic, dar fix aşa se întâmplă.