vineri, 29 iunie 2012

Un text pentru Andruh & Comp.


Folosirea fara drept a unei calitaţi oficiale, însoţita sau urmata de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Nu, nu e un plagiat. Se numeste Art. 240 din Codul Penal.

Imobiliare


Un raport dat publicității de către Lloyds ne oferă o fotografie interesantă asupra evoluției imobiliarelor la nivel global. Chiar dacă în datele raportului nu avem surprize deosebite m-am gândit că e interesant să ne oprim asupra lui și aceasta pentru că prezintă evoluția pe zece ani(2001-2011) a proprietăților, permițându-ne să avem o perspectivă mai clară asupra pieței.

Cum era de așteptat, cele mai mari creșteri de prețuri au fost în statele emergente.  Astfel, campioană absolută este India care a înregistrat o creștere în termen reali de 284%. Urmează pe listă Rusia(+209%), Africa de Sud(+161%), Lituania(+143%), Hong Kong(+125%). Lista celor cu peste 100% este închisă de ... Bulgaria care marchează un plus de 106%. La nivel de Uniune Europeană, după Bulgaria creșterea cea mai mare este înregistrată de Franța(+82%) și Belgia(+69%). 

Perdanții sunt SUA(-2%), Austria(-2%), Portugalia(-11%), Germania(-17%), Irlanda(-23%) și Japonia(-30%!!). În timp ce SUA și Irlanda au trecut prin perioade de speculație imobiliară puternică, Germania și Austria au parte de evoluții negative mai mult din cauza specificului local, populația nefiind atât de interesată în ceea ce privește acest tip de investiții. 

Și, pentru că am ajuns la cuvântul magic investiție, cred că trebuie să ne aplecăm mai bine asupra cifrelor publicate. Vom observa că investiția în cea mai dinamică piață, India, ne-ar fi adus o creștere anuală de 14.4%. Dacă însă ne-am fi orientat la o investiție în UE, am fi beneficiat de o creștere de doar 2.1%. Chiar și investiția în cea mai performantă piață europeană, am numit aici Bulgaria, ne-ar fi adus o creștere anuală de 7.5%. 

Privind aceste cifre, întrebarea referitoare la oportunitatea investițiilor imobiliare capătă sens. Cu siguranță că pentru cei care fac profesionist acest business(adică marii investitori din domeniu) profitul are altă componență și practic nu este influențat(sau este influențat într-o măsură mai mică) de diferența de preț consemnată de-a lungul timpului. Pentru micul investitor însă, pentru cel care crede că ia un imobil și va face afacerea vieții din creșterea prețurilor, cifrele sunt mai mult decât clare. Și, pentru a le tăia din elan unora care ar fi tentați să mă contrazică, voi face precizarea că diferența de preț(creșterea) nu trebuie considerată automat profit. Pentru a calcula profitul mai trebuie scăzute impozitele și taxele precum și costurile de întreținere.  

miercuri, 27 iunie 2012

Minoritatea galagioasa si majoritatea tacuta

Astăzi am avut confirmarea faptului că ne îndreptăm cu viteză maximă spre dictatură. Lăsaţi la o parte toate simpatiile politice, toate elementele de amănunt şi încercaţi să judecaţi limpede. Avem în acest moment un sistem condus de o minoritate agresivă care şi-a adjudecat puterea pe căi absolut aberante şi nedemocratice.

Cei care-mi citesc blogul de mai mult timp ştiu bine că iniţial am refuzat discuţiile politice şi aceasta pentru că am considerat că nu are sens să intru în discuţii sterile. Am început să public articole cu caracter politic atunci când lucrurile au început să devieze, când era clar pentru toată lumea că manipularea agresivă şi jocul nedemocratic nu fac bine nimănui. Din nefericire s-a mers din rău spre mai rău şi am ajuns în pragul unei dictaturi aberante. Credeţi-mă, indiferent de cum ar fi prezentate lucrurile de către vuvuzelele media sau de către propagandiştii plătiţi realitatea este că avem de-a face cu o majoritate covârşitoare care nu este în niciun caz reprezentată de minoritatea radicală căţărată nedemocratic la  putere.

Ciudat e că situaţia de acum seamănă ca două picături de apă cu forţarea de la începuturile carierei lui Hitler. Propaganda şi îndoctrinarea de-atunci prin intermediul radioului şi al afişului seamănă suspect de mult cu ofensiva de-acum de pe internet şi facebook a mişcării băsiste. Aşa cum Hitler a fost avantajat de neprezentarea la urne, băsescu a fost avantajat de absenteism reuşind, de fiecare dată, să întoarcă rezultatul alegerilor pe căi oculte. Şi, nu în ultimul rând, se vorbeşte insistent despre organizaţia ocultă care sprijină actuala grupare agăţată de putere, la fel cum partidul lui Hitler îşi trăgea seva din Thule-Gesellschaft. Sunt mult prea multe elemente care rimează şi care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. 

Nicăieri în lumea democratică minoritatea nu dictează majorităţii. Istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori că atunci când majoritatea este ignorantă, minoritatea gălăgioasă poate câştiga instaurând dictatura. În acest punct ne aflăm acum. Nu vă aşteptaţi la o ofensivă a majorităţii deoarece în România nu va exista aşa ceva. Mai degrabă fiţi pregătiţi să vă faceţi ieşirea din ţară pentru că, din punct de vedere politic, lucrurile o iau razna. 

P.S. Există o singură şansă care ne poate salva de nebunia iraţională în care ne aflăm, dar nici aceasta nu e grozavă deoarece ţine de o răfuială din spatele frontului. Poate o să scriu mai multe cândva, dar deocamdată chiar n-am chef.

Hidroelectrica si implicatiile directe

Iată că intrarea în insolvență a producătorului de energie începe să-și producă efectele, primele contracte fiind denunțate. Fiecare contract anulat crește direct profitabilitatea Hidroelectrica și, în cazul în care acțiunile administratorului nu vor fi aberante, există toate șansele ca, după o perioadă relativ scurtă, compania să redevină perla coroanei.

Așa cum estimasem, acțiunea surprinzătoare a statului nu a rămas fără ecou. În primul rând am întâlnit numeroase articole de contestare a acțiunii, dezinformări, atacuri și alte aberații răspândite cu bună știință. Am aflat, de exemplu, că băncile trebuie să constituie provizioane pentru împrumuturile acordate Hidroelectrica. Chiar și un copil știe că provizioanele încep să se constituie atunci când intervin întârzieri la plată, dar, desigur, aruncarea unei chifle pe piață este priceless. De asemenea, s-a vorbit despre un impas de finanțare în care, chipurile, ar  intra societățile de stat, despre norii negri care plutesc deasupra economiei numai și numai din cauza acestui incident s.a.m.d. Dinspre vuvuzelele media care răspândesc aberații nu se spune o vorbă despre cauza adevărată a dezastrului de la Hidroelectrica, despre cum s-a ajuns aici. Și nici dinspre DNA nu se aude absolut nimic cu toate că că niște contracte de energie ieftină date prin încredințare directă par infinit mai grave decât anchetarea unor doctori.  

În timp ce în țară bocitoarele profesioniste de dau de ceasul morții, investitorii mari ai Fondului Proprietatea nu par afectați, chiar dacă prețul merge în jos spre minimele istorice. În afară de o ieșire minoră a celor de la Manchester Securities în 19 iunie(~700 000 acțiuni) n-a mai fost nicio mișcare dinspre marii investitori. Prețul însă scade din cauza emoțiilor stârnite de acțiunea statului și a comunicatului managementului FP care a anunțat că atât timp cât Hidroelectrica se află în insolvență valoarea sa va fi considerată zero. Din punct de vedere practic înseamnă o scădere a VAN, dar trebuie să remarcăm că și în această situație discutăm de un discount de ~60%. E un lucru de care trebuie să țineți cont chiar dacă perspectivele par sumbre. Desigur, cum bine știți, nu recomand intrări sau ieșiri, dar vă sugerez să începeți să fiți atenți deoarece de-aici pot ieși profituri bunicele. 

marți, 26 iunie 2012

Dosare nucleare

Într-un excelent comentariu din Financial Times, Gideon Rachman aduce în discuție problema nucleară iraniană demonstrând cât se poate de logic o chestiune pe care orice om normal ar fi trebuit să o conștientizeze de mult: în timp ce problema nucleară iraniană este supraexpusă, alte amenințări sunt trecute mult prea ușor cu vederea. 

De ceva vreme suntem bombardați cu tot felul de slogane ale propagandei oficiale. Ba că Iran-ul a construit în secret nu știu ce facilitate nucleară, ba că are vreo două mii de echipamente de purificare a uraniului răspândite pe tot teritoriul țării, ba că e foarte aproape de Europa s.a.m.d. În toată ecuația apar și declarațiile belicoase ale Israelului care se declară pregătit pentru survolarea ultimă în timp ce americanii deplasează portavioane și echipamente militare de sute de miliarde de dolari. Toate acestea pentru a preveni așa zisul dezastru total. Atât de dementă a devenit propaganda media încât te și aștepți să-l vezi pe Ayatollah-ul Khamenei călare pe un tanc agitându-și bastonul atomic spre întreaga lume civilizată care, vezi Doamne, a paralizat sub imperiul fricii.

În mai multe rânduri v-am povestit despre situația de izolare a Iran-ului în regiune, situație dată atât de religia oficială cât și de neapartenența țării la lumea arabă. Este evident că țara nu este nici pe departe bau bau-ul umflat cu pompa de mass-media. Programul său nuclear, dincolo de grandoarea cu care este descris de politicienii locali sau de amplificarea ireală a propagandei vestice, mi se pare mai degrabă o chestiune rudimentară probabil similară imaginarelor bombe irakiene pentru care Bush jr. a declanșat al doilea război în Golf. 

Pentru a înțelege mai bine unde e problema, Rachman face un lucru deștept contrapunând ipoteticei probleme nucleare iraniene realitatea nucleară a Pakistanului, o țară care deja deține arma atomică. Cum bine se știe, Pakistanul nu e vreo mare democrație, nu împărtășește valorile occidentale și, în plus, se mai află și într-un conflict radical cu India. Când se vorbește despre ipoteticele legături dintre Iran și organizațiile teroriste se uită prea repede faptul că unul dintre producătorii de teroriști este chiar Pakistanul, ale cărui școli islamice din nordul țării produc îndoctrinați radicali pe bandă. Lumea uită prea repede criza generată de susținerea americanilor de către pakistanezi în conflictul din Afganistan, de eforturile făcute pentru ca triburile pakistanezo-afgane de la graniță să nu se revolte. În general, starea de spirit a pakistanezului de rând și radicalismul acestuia sunt trecute sub tăcere. Ca să nu mai vorbim de generoasa găzduire a lui Osama bin Laden și a altor lideri radicali religioși. Cum corect observă Rachman, în timp ce Iranul se chinuiește să încropească o bombă rudimentară, Pakistanul deja a livrat tehnologie nucleară Coreei de Nord, Libiei lui Gaddafi și chiar ... Iranului. 

Având în vedere acestea, unde este oare diferența și de ce lumea nu vede cu ochi corecți realitatea? E simplu! În primul rând, rachetele iranienilor au capacitatea de a lovi ținte de pe teritoriul Israelului, iar aceasta este dublată de o politică externă agresivă și radical antisemită. Este principalul element care produce nervozitate într-un Israel care încearcă să-și protejeze cumva teritoriul. E clar că atunci când știi că unul poate pune tunul pe tine n-ai cum să stai liniștit când afli că încearcă să dezvolte și bombe atomice. Apoi, în timp ce Iranul nu împărtășește punctul de vedere american, Pakistanul este un aliat oficial al SUA beneficiind de programe generoase de ajutor. Cu alte cuvinte, în timp ce Iranul e un intrus în jocul nuclear, pakistanezii sunt „de-ai noștri”. Însă trebuie să fim conștienți că nimeni nu poate garanta că, la un moment-dat, Pakistanul n-ar putea să iasă de sub influența politică a americanilor și aceasta în ciuda cârtițelor plasate cu măiestrie în punctele cheie ale politicii și armatei. Lucrurile pot oricând scăpa de sub control și-atunci vom avea parte de mult mai multe provocări. Concluzia analizei lui Rachman este surprinzător de simplă și, în același timp îngrijorătoare:
But next time somebody tells you that Iranian nuclear weapons would be an unparalleled and intolerable threat to international security, you might remember that we are already living with a more alarming menace: the Pakistani bomb. 

luni, 25 iunie 2012

Lungul drum spre profit

Se întâmpla cu ceva vreo câteva luni în urmă când, discutând cu un prieten despre oportunitățile de investiții am ajuns la concluzia că lumea oferă din ce în ce mai puține variante. Criza, șocurile economiilor și lipsa de înțelegere a problemelor de către autorități par a te obliga să te retragi pe cash. Însă, cum bine se știe, un ban care stă e un ban care se pierde. Și-atunci ce să faci? Răspunsul simplu e să cauți până găsești ceva. Exact asta am făcut și, după mai multe reprize de discuții, confruntări și analize  am ajuns la o concluzie surprinzătoare.

Ei bine, fără să întind discuția prea mult, vă voi spune că am hotărât că e momentul să părăsesc definitiv civilizația. Sau, mai bine spus, să părăsesc civilizația pe care o știm pentru a găsi oportunități acolo unde nici nu v-ați gândi. Unde? În Africa și, ca să fiu mai exact, într-un loc de care ați auzit toți și, cu siguranță, n-ați fi dispuși să investiți nici un leu. Țara se numește ... Nigeria. Surprinși? 

Cu siguranță toată lumea a auzit de Nigeria, puțini sunt cei care să nu fi luat contact cu stilistica scrisorilor venite de-acolo. Corupția, confruntările pentru putere și, în general știrile negative, sunt cele care preced numele țării. Cu toate acestea, când vine vorba de bani e bine să nu cădem pradă analizelor superficiale și să mergem dincolo de acestea. Deci, care e treaba cu Nigeria? În primul rând trebuie subliniat că țara, ca de altfel foarte multe dintre suratele africane, are resurse din belșug. Petrolul e principala resursă exploatată contribuind la Buget cu peste 80%. Din nefericire corupția și instabilitatea politică au fost principalii dușmani în calea dezvoltării țării. Până în 2008 chiar și mersul în Nigeria putea fi considerat o aventură din cauza corupției. Însă, după 2008 lucrurile au început să se mai schimbe. De fapt, dacă analizăm evoluția economiei, putem să considerăm că răspunsul pozitiv al reformelor a venit chiar mai devreme, adică din 2007, anul de la care a început creșterea economică a țării. În prezent țara pare a avea un traseu destul de clar stabilit pentru reformare. Președintele Jonathan prezidează o comisie formată din personalități cu deschidere(mulți cu studii în Europa sau SUA) pentru implementarea reformelor. Cel puțin până acum rezultatele s-au văzut și țara se dezvoltă bine. Ca și cifre, are un PIB de ~250 mld. $ și rate medii anuale de creștere de ~7%. Populația de peste 170 000 000 este musulmană în proporție de 50%, creștină 40% și restul de 10% rămâne credințelor locale. Rata de șomaj este de peste 20%, iar 70% din populație trăiește sub limita sărăciei. Aici e o mare problemă deoarece aceasta este principala cauză a corupției. Vestea bună e că guvernul alocă sume consistente programelor pentru combaterea sărăciei, iar dacă promisiunile președintelui sunt respectate, putem vedea în perioada următoare îmbunătățiri  spectaculoase. Nici infrastructura nu e grozavă sau, ca să fim mai corecți, e de-a dreptul dezastruoasă. Siguranța personală încă e o problemă majoră, iar călătoriile acolo trebuie programate cu grijă.

Sistemul legislativ este un mix între sistemul englez, musulman și local. În unele state din nordul țării persistă reglementări specifice statelor musulmane. Limba oficială este engleza, însă alături de aceasta se mai vorbesc și alte câteva sute de limbi locale și dialecte. Pentru că imaginea zugrăvită de mine să nu vă inducă în eroare vă voi spune apăsat că Nigeria nu e o țară în care curge miere pe străzi. Nu e un mediu deosebit de stabil(reformele mai au o cale lungă de parcurs), corupția încă e principala problemă(noi oricum suntem vaccinați și știm să punem problema). Cu toate aceste consider că există un mediu destul de stabil pentru investiții. Și, mai mult, cred că ratele de profit care se pot înregistra acolo sunt substanțiale. 

Cine nu riscă nu poate câștiga, spunea Napoleon. E o regulă de bază. Riscurile nu sunt de neglijat în Nigeria, în principal dacă ne gândim la posibilitatea(din ce în ce mai mică totuși) unor schimbări politice neașteptate. Într-un asemenea scenariu nefericit ți-ai putea vedea investiția pierdută. Punând însă în balanță ratele mari de creștere, scutirile de taxe și alte gratuități de care poți beneficia se ajunge la un echilibru. În ceea ce mă privește nu intenționez să intru direct în Nigeria ci prin intermediul unui fond de investiții și aceasta pentru că nu sunt încă pregătit. Dar, cu siguranță, voi sta foarte atent pe zonă și voi încerca să „cumpăr” experiență urmărind dezvoltarea diverșilor investitori europeni și americani care sunt deja acolo. Dacă greșesc sau câștig rămâne de văzut. Experiența africană însă este una fabuloasă. 

duminică, 24 iunie 2012

Despre plagiat

 „A partir du sens courent du mot grec Angelos,
 messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh,
 l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons 
a considérer….
Henry Corbin


Sufăr de o căldură tăietoare și necruțătoare care vine dinspre deșert și care mă supune unui greu exercițiu de adaptare. Cum azi nu vreau să mai ies din casă, o să încerc să deschid un subiect controversat. Mi-am propus să vorbim despre plagiat din mai multe perspective, să încercăm să înțelegem conceptul și, dacă e cazul, să găsim o soluție. Pentru a avea chestiunile cât se poate de clare, vă voi spune din start că subsemnatul consideră plagiatul ca fiind un furt oribil, o infracțiune care ar trebui pedepsită. Poate că nu e corectă o asemenea abordarea și, de aceea, o să fac loc în expunere și unor idei contrare.

Pe plaiurile mioritice plagiatul pare a fi fost dintotdeauna frate cu românu', existând suspiciunea că o mare parte din ceea ce avem acum la ”baza universitară” este, în fapt, rod al unui plagiat aproape colectiv. Cu toate acestea trebuie să facem o distincție între modul de a trata plagiatul în comunism și acum. Cum bine se știe, au fost destule scandaluri de plagiat în comunism însă majoritatea au fost tranșate obiectiv, iar impostorii demascați. Chiar și cei care aveau spate sănătos, înțelegând prin aceasta conexiuni în partid, în securitate sau, de ce nu, la Moscova, chiar și aceștia au fost nevoiți să facă un pas în spate și, trebuie să recunoaștem, simțeau asupra lor o presiune, un dispreț care plutea în atmosferă atunci când mai încercau să-și facă loc dând din coate.

După Revoluție, ca în toate domeniile, și în mediul universitar și-a făcut loc relativismul, interpretarea după ureche, abandonarea treptată a principiilor și, într-un final, aproape o generalizare a fraudei. Așa se face că, în prezent, o duhoare insuportabilă e pe cale să ne sufoce. Am ajuns atât de rău încât nu plagiatul în sine pare a fi problema ci, mai rău, calitatea plagiatului. Am ajuns să avem plagiate infecte, gen teze de doctorat în care se reproduc articole din ziar, referate școlare sau alte tipuri de maculatură. Plagiate ale plagiatelor, teze de doctorat care plagiază lucrări de licență, lucrări de licență care plagiază referate etc. Avem apoi, pe o treaptă mai sus, plagiatele docte, cu pasaje copiate din diverse lucrări valoroase, dar mai puțin cunoscute de vulg, compilații complexe ale căror adevărați autori sunt greu de găsit. Și, pe „cea mai înaltă treaptă de progres și civilizație” avem plagiatul de complezență, cel făcut de individul plictisit de perspectiva de a-și expune raționamentul în câteva sute de pagini pentru a ajunge la concluziile care, de altfel, pot fi chiar originale. Omul, chiar dacă are în cap ideile cristalizate, chiar dacă nu face parte din categoria copy&paste pute de lene și preferă o hoție unui lucru făcut temeinic.

În toată încrengătura prezentată mai există însă și ceea ce eu numesc plagiatul pervers. Este vorba de moda introdusă de unii dintre noii ciocoi universitari, indivizi mediocri care au reușit să-și ia doctorate pe la diverse universități străine și care, întorși în țară, se bat cu cărămida în piept în fața fraierilor de pe-aici care n-au habar cât sunt ei de deștepți. Această faună este similară băiatului de la țară din celebrul banc cu grebla(”Mama, ce e asta?”; mă-sa nu-i dă atenție, el calcă pe „utilaj” și când coada îl pocnește-n față exclamă cu năduf: „Tu-ți casa mă-tii de greblă!”). Ei bine, metoda de plagiere patentată de aceste genii pustii este una capabilă să ocolească identificarea automată a plagiatului(doar ei știu bine cum funcționează socoteala). Astfel, dacă textul pe care-l plagiezi este „oamenii din centrul Africii sunt săraci”, isteții noștri îl schimbă în „sărăcia oamenilor din Africa Centrală e cunoscută”. Și astfel dai de sute de pagini reformulate, uneori de-a dreptul cretin, dar care din punct de vedere tehnic nu sunt plagiate. 

După acest tur de forță al plagiatului rămâne întrebarea: este bun sau nu? Celor care, ca și mine de altfel, se vor înfierbânta în susținerea punctului de vedere contrar plagiatului le voi arunca în față raționamentul unui franțuz, René Alleau pe numele său:
Să consultăm textele: „Cel care caută adevărul, scrie Descartes, trebuie pe cât posibil să se îndoiască de orice.” Este o frază binecunoscută  și pare foarte nouă. Dar dacă citim a doua carte a Metafizicii lui Aristotel, găsim: „Cel care caută să se instruiască trebuie în primul rând să știe să se îndoiască, pentru că îndoiala spiritului duce la manifestarea adevărului.” Se poate constata de altfel că Descartes a împrumutat nu numai această frază capitală de la Aristotel, ci și majoritatea faimoaselor reguli de îndrumare a spiritului care stau la baza metodei experimentale. Aceasta dovedește în orice caz că Descartes îl citise pe Aristotel, lucru de la care se abțin prea adesea cartezienii moderni. Ei ar putea de asemenea constata că cineva a scris: „Dacă mă înșel, trag de-aici concluzia că exist, căci cel care nu există nu se poate înșela prin însuși faptul că mă înșel, simt că exist.” Din păcate nu e Descartes ci Sfântul Augustin.
Sunt acestea dovezi că Descartes a fost un plagiator, că ar trebui pus la zid de haitele de semidocți experți în cititul într-un program de identificare a citărilor? Există numeroase alte exemple celebre care ne-ar putea pune în situația să reevaluăm cumva plagiatul sau, mai bine spus, să privim ceva mai nuanțat subiectul. Sunt mulți care vor credita acest punct de vedere, dar, așa cum am mai spus, personal nu sunt de acord cu el. 

Revenind la mediul nostru universitar, poate că ar trebui să avem un moment zero al adevărului. Ne trebuie norme clare care să prevadă pedepse aspre. Avem nevoie de un organism care să deschidă Cutia Pandorei și să reanalizeze toate tezele de doctorat. Dacă sunt dovezi clare respectivele doctorate trebuie retrase. Și asta urgent deoarece, din nefericire, plagiatorii noștri nu fac în niciun caz parte din clasa superioară.

În final vă fac o invitație de a vă exprima opinia referitoare la acest subiect. Și, pentru ca dilemele politice să nu interfereze cu subiectul, vă anunț că voi șterge absolut toate comentariile care fac referire la vreunul din personajele acuzate de plagiat. Hai să vedem mai întâi care-s principiile cu care sunteți de acord și abia apoi să trecem la persoane.

P.S.
Le fac pe această cale o invitație la opinie și domnilor Liiceanu, Patapievici sau Pleșu. Cred că în tot tăvălugul început de idolul lor ar trebui să-și spună și ei  un punct de vedere, doar de-aia sunt considerați intelectualii palatului.

vineri, 22 iunie 2012

La vânătoarea de oportunități

În patru ani cuvântul criză a cunoscut numeroase conotații, a fost subiectul a milioane de analize, a fost fost întors pe toate părțile și, culmea, nu s-a banalizat. A intrat în noi, ne-a obsedat, ne-a posedat, ne-a înfricoșat sau, din contră, ne-a descrețit frunțile. Indiferent de cum a perceput fiecare criza, am ajuns să ne identificăm cu ea, să considerăm că suntem fără speranță sau că noi suntem criza. Dincolo de conotații cred că ar trebui să ne întrebăm acum dacă am învățat ceva din această criză, dacă am înțeles ce a provocat-o, ce a menținut-o și, mai ales, ce o alimentează în continuare. Sunt întrebări legitime pe care preferăm să le ignorăm, iar această ignoranță ne costă.

Lăsând la o parte considerațiile de ordin teoretic e timpul să ne întoarcem la realitate, adică la ... criză.  Probabil știrea care va persista (volatil) azi va fi cea referitoare la downgrade-ul operat de Moody's pentru cincisprezece instituții internaționale de credit, dintre care cea mai spectaculoasă este scăderea cu trei nivele a rating-ului Credit Suisse. Este o știre, dar trebuie să remarc un lucru cât se poate de clar, anume că  scăderea rating-urilor începe să nu mai aibă mare relevanță. Dacă stăm să ne uităm pe evoluțiile titlurilor băncilor respective vom vedea că scăderea operată de Moody's era deja o realitate pentru investitori. Cu toate acestea, mișcările agențiilor de rating încă au importanța lor deoarece confirmă ceea ce piața bănuiește.

Celor mai vechi pe acest blog țin să le reamintesc o afirmatie de-a mea de acum vreo patru ani. Spuneam atunci că marele deranj financiar va trece de la bănci la state pentru ca, într-un final, să revină acolo de unde a plecat. Anul trecut, când acțiunile băncilor scădeau cu 10-20% într-o singură zi vă atrăgeam atenția că suntem în apropierea unui asemenea moment. Iată-mă acum reamintindu-vă că statele sunt aproape incapabile să mai salveze băncile. Problemele pe care le au cu propriile datorii le obligă la indiferență în fața încercărilor prin care trec băncile și acționariatele lor. Desigur, probabil nu vor fi lăsate să se prăbușească, dar e cert că nu trebuie să se mai aștepte nimeni la împrumuturi generoase sau alte tipuri de aranjamente avantajoase, ci, mai degrabă, la naționalizări seci urmate de intrări în forță pentru lichidarea pozițiilor care n-au legătură cu economia reală. Cu alte cuvinte, posibil să vedem pusă în aplicare la exact strategia care trebuia aplicată de la început: separarea problemelor financiare de economia reală. 

Pare că trăim în apropierea unei bombe atomice pe cale să explodeze. Spun aceasta nu pentru a stârni panică, deoarece cred că va mai dura ceva până când vom asista la spectacolul grandios și, în același timp, macabru. În aceste condiții rămâne întrebarea: încotro? O criză în bănci echivalează cu probleme probleme ale banilor, cu o criză monetară. Și atunci cum rămâne cu îndemnul ”stați pe cash” repetat de toți analiștii? De-abia aici avem o întrebare. 

Personal cred că răspunsul este economia reală. Criza a adus numeroase titluri mult sub valoarea lor, a venit cu oportunități. Posibil ca pe-acolo să se găsească bărcile de salvare, dar există două avertismente pentru această strategie. Primul avertisment este dat de realitatea că în marea de oportunități există numeroase false-oportunități. Dacă vreți o comparație aproximativă, e ca și cum te-ai duce să cumperi ferme de găini atunci când  lumea se confruntă cu o epidemie de gripa aviară. Probabil prețurile vor fi apropiate de zero, dar trebuie să te întrebi dacă ești pregătit pentru consecințe și, cel mai important, trebuie să fii capabil să vezi și să înțelegi business-ul respectiv. Degeaba dai aproape zero pe o afacere fără perspective deoarece nu vei obține altceva decât o sursă de nervi. Cel de-al doilea avertisment ține de contextul istoric. Din punct de vedere tehnic spre sfârșitul acestui an ar putea începe un nou val de scăderi masive ale burselor și abia după finalizarea acestuia să avem fundația solidă pentru creștere.

Cu alte cuvinte, iată-ne din nou acolo unde ne tot aflăm de o vreme încoace: în mijlocul dilemelor, înconjurați de o mare de incertitudini. Adică în continuare trebuie să stăm atenți, să fim conștienți de ceea ce ni se întâmplă și, cel mai important, să fim pregătiți să luăm decizia la momentul oportun. Luciditatea și calmul sunt singurele arme pe care le putem folosi pentru a traversa această perioadă. 

joi, 21 iunie 2012

Diferit despre cazul Năstase

Cu toate că sunt unul dintre cei care l-au urât sincer nu fac parte din marea gașcă a stupizilor care se bucură de condamnarea lui Năstase. Și, evident, nici pentru tentativa de sinucidere. Un sentiment pe care ar trebui să-l aibă și tembelii care jubilează nătâng. Până la urmă Năstase este un om învins. Un exemplu pentru cei care se consideră atotputernici sau nemuritori. Istoria, dragii mei, merge de multe ori pe traiectorii nebănuite.

Dincolo de încrengăturile procesului nu voi cădea în capcana interpretării deciziei pentru că pur și simplu nu mă pricep. O să remarc însă vreo câteva lucruri pe care eu le consider adevăratele elemente care-l incriminează pe Năstase(nu obligatoriu penal). Voi începe cu Oprea, Gabriel Oprea, servilul său slujitor, cel pe care băsescu îl numea „șeful mafiei personale a lui Năstase”. Ce-a făcut Oprea? A întors patriotard armele formând oastea de adunătură care a întors rezultatul alegerilor în favoarea lui băsescu. Pe Miky Sp. vi-l mai amintiți? A întors și el armele și s-a scos doar cu o condamnare cu suspendare. Dar de Octav Cozmanca va mai amintiti? Chiar dacă nu vă vine să credeți, omu' și-a găsit cuib în același partid care a pus bazele dictaturii băsiste din România.

Hai să facem un scurt exercițiu și să ne reamintim cum arăta presa în vremea lui Năstase. Mai țineți minte ce presiune teribilă era? Practic toată presa era aservită, deontologii de-atunci blocau articolele critice, iar opiniile contra existau doar în câteva surse. Evenimentul Zilei era un campion al pupincurismului, iar Andronic un fel de aghiotant credincios al lui Năstase. Mai țineți minte scandalurile de-atunci? Mai țineți minte ceva din aroma acelor vremuri?

Și-acum să revenim în prezent. Avem o dictatură crâncenă a unui individ care reușește să controleze tot ce mișcă, indiferent că e vorba de presă, economie, justiție s.a.m.d. Campionul pupincurismului și al propagandei anti-Năstase se numește ... Evenimentul Zilei, care este condus de ... hai că știți voi. Presa nu numai că e controlată, e de-a dreptul inundată. Media electronică a învățat, dincolo de manipularea prin text, manipularea prin comentarii. În timp ce în articol se mimează o brumă de jurnalism, în zona comentariilor se dă drumul linșajelor, acuzelor rudimentare, injuriilor, propagandei de cea mai joasă speță. Un cititor care încearcă să-și exprime un punct de vedere e anihilat eficient cu invective de o armată disciplinată, plătită „la comment” și care are reguli stricte de operare și remunerare. Pe partea așa zisei societăți civile, întâlnim, între altele, diverse găști infecte care urlă animalic în timp ce se îndoapă din bani publici. Totul până la marele stăpân, nimeni n-are voie să se lege de el. Doar de-acolo vin bănuții, acolo e lumina. Vi se pare că trăim realitatea anilor '50 sau a dictaturilor sudamericane? Probabil aveți dreptate. Și, pentru ca tabloul să fie complet, aflu că propagandiștii de top gen Turcescu, Lăzescu s.a.m.d. au fost făcuți colonei ai armatei române. Aceștia, alături de trepăduși gen Pinalti sau Negoiță și de o groază de alte nume sinistre. Da, am ajuns să trăim într-un veritabil regim al coloneilor, al organului de forță implementat peste tot în societate. 

Oare de unde a început toată nebunia stimate domnule Adrian Năstase, unde se află rădăcinile actualei stări de fapt? De unde a început nebunia controlului, de unde a început jocul de-a dictatorul? Cine a forțat prelungirea mandatului președintelui, cine i-a adus pe siniștrii ăștia la butoane? Cine s-a jucat primul de-a serviciile dându-i idei unui descreierat? Știu, probabil băsescu ar fi procedat la fel și fără un precedent dată fiind originea lui dubioasă, însă întrebarea rămâne. Știu că pe vremea aceea nimeni nu se gândea că vom ajunge prizonierii unei asemenea subordonări a societății față de securitate. Dar acele „jocuri nevinovate” au constituit fundația pe care un nebun a construit ceea ce avem acum. Experiența ne învață că excesele unei guvernări sunt preluate de cei care urmează sau, mai neaoș spus, că cine sapă groapa altuia cade el în ea. Probabil ceea ce se întâmplă acum cu Năstase se va întâmpla peste ceva vreme și cu băsescu. 

Mi se pare trist. Poporul a prins gustul sângelui, al spectacolului ieftin și superficial. E mai satisfăcut de suferința altuia decât de propria-i bunăstare. Capra vecinului e ridicată la rang de monument național și mergem din rău în mai rău. Felicitări, băsescu! E momentul tău de glorie. Oamenii trăiesc rău, dar au parte de zoaie în public, de tabloidizare și îndobitocire. Economia nu merge deloc, dar avem circ din belșug. Sper să scăpăm cât mai repede de tine și, mai mult, trăiesc cu speranța ca cel care-ți va urma va avea înțelepciunea de a nu continua acest joc tâmpit. Ești un individ sinistru, de câteva ori mai sinistru decât a fost Năstase. Pe vremea aceea credeam că nu se poate mai rău. Din nefericire realitatea ne-a demonstrat că atunci când e vorba de rău nu există limită.

P.S. Să nu uit esențialul. Mulți consideră că partea bună a condamnării lui Năstase constă în radicalizarea clasei politice. Spun ei că dacă s-a spart gheața(indiferent dacă a fost vorba de un abuz sau nu) vor urma alte procese răsunătoare ale pedeliștilor care au spoliat economia, ale lui băsescu și ale aghiotanților săi. Fals! Justiția nu se face isteric, în fața camerelor de luat vederi, ca la circ și în funcție de partidul de la putere. Justiția se face calm, la rece, fără spectaculos ieftin. E nevoie însă de independența acelei instituții, de eliberarea și nu de subordonarea ei.

miercuri, 20 iunie 2012

Scarba

Trăim în țara în care tatăl unor semi-analfabete s-a transformat peste noapte în apostolul anti-plagiat. În țara în care cel care a adus în prim-plan cei mai stupizi prostovani e chipurile alesul intelectualilor. Iar prin intelectuali se înțelege o minoritate vocală, așa zisa intelighenția monopolizantă. Cine sunt ei? Eu personal îi consider o adunătură de mediocri, fără coloană vertebrală uniți doar de foamea după fonduri publice. Trăim în țara în care curvele clamează fecioria și acuză alte curve mai neajutorate, în care hoții vorbesc categoric despre moralitate. Trăim într-o țară îngropată iremediabil în noroi, născută și rămasă istoric într-o fundătură puturoasă. 

M-am săturat să mă satur de România, să sufăr la fiecare lovitură pe care o primește, să mă enervez de fiecare dată când o altă figură tristă se cațără și se joacă de-a dictatorul. M-am săturat de proști, de imbecili, de mincinoși s.a.m.d. Privesc lumea de la umbra unei catedrale vechi de peste 1000 de ani și nu înțeleg cum aici se poate și la noi nu. E tragic, e deprimant și, în același timp, înfricoșător. Sufăr de neputința de a mă rupe și mă doare. Punct!

Hidroelectrica

Intrarea ”perlei coroanei” în procedura de insolvență este, fără doar și poate, una dintre știrile secolului. Cum e posibil ca o societate de stat care produce energie electrică din nimic să nu mai poată supraviețui într-un mediu economic normal? Cum e posibil ca la o cifră de afaceri imensă să înregistrezi profituri rahitice în condițiile în care ”mijloacele de producție” au fost moștenite de la ”regimul de tristă amintire”? Realitatea ne demonstrează nu numai că e posibil, dar, mai grav, că toate elementele care au stat la baza acestui scandal au fost bine cunoscute de factorii politici. Grav și, în același timp, trist.

Obligată de factorul politic să vândă energia la prețuri de nimic, Hidroelectrica a ajuns exact acolo unde trebuia să ajungă.  Nu-ți trebuia multă carte pentru a înțelege ce urmează. Cu toate că nu am în intenție să fac acum radiografia unuia dintre cele mai mari scandaluri de până acum, o să punctez câteva momente cheie pentru a înțelege mai bine lucrurile. Nebunia a început timid prin negura guvernării țărăniste(poate chiar mai devreme, dar nu am cunoștință), a continuat în perioada Năstase, s-a precipitat în guvernările pedelisto-liberală & pedelisto-pesedistă și a ajuns la apogeu atunci când pedeleii au rămas singuri la butoane. Dacă la început căpușarea producătorului de energie hidro consta în girarea unor contracte de modernizare a hidrocentralelor(vă mai aduceți aminte de scandalurile legate de Porțile de Fier?), treptat, politicul a descoperit o cale mult mai profitabilă, aceea a contractelor cu așa-zișii băieți deștepți. Rețeta e simplă, iar denumirea de băieți deștepți mi se pare o exagerare. Practic un individ cumpără(pompos spus „se obligă să asigure desfacere”) de la Hidroelectrica energia electrică la jumătate de preț după care o vinde pe piața liberă. Cum naiba să nu ai desfacere atunci când poți face, la nivel teoretic, discounturi de 50% din preț pentru o marfă al cărei preț e oarecum uniform la nivelul Uniunii Europene? Pentru cei care nu știu cum decurge suveica voi face precizarea că, pentru acest așa-zis business, nu este nevoie de cunoștințe sau echipamente sofisticate, de angajați sau de procese de management complexe. Practic, într-un birou, un angajat achită factură către furnizor și emite facturile către clienți. Diferența se numește profit! Atât! Singura ta grijă nu trebuie să fie decât ca, pentru energia contractată, să ai clienți, iar acest lucru credeți-mă că nu e deloc complicat. Hoția se vede de la o poștă deoarece e vorba de contracte cu încredințare directă, toată lumea știe unde se duc banii, au existat chiar și tentative de anchetare. Vă mai amintiți scandalul grupului energetic Udrea-Cocoș-Alro, atunci când se ajunsese cu cercetările fix în în budoarul lui băsescu? Desigur, în urma realegerii conducătorului iubit, dosarul respectiv a intrat definitiv în adormire

Intrarea Hidroelectrica în insolvență nu este altceva decât singura șansă de supraviețuire a acestei companii. Protecția sub care ar fi pusă compania ar permite anularea contractelor de căpușare și repunerea sa pe linia de plutire. Ceea ce trebuie să înțelegem este că, fiind vorba de miliarde de euro, interesele sunt pe măsură. Nu vă așteptați ca băieții care încasează bani grași pentru stăpânii lor să stea cu mâinile în sân văzând cum mașinile de făcut bani se gripează. Este evident că se vor băga sume mari de bani. Și dinspre Cotroceni se simte nervozitatea, mai ales că o asemenea tăiere de fonduri riscă să lase armata chiriașului fără soldă. Înțeleg că următorul scandal media orchestrat de șăfu' îl va avea în centru pe Șova, dar a fost puțin devansat pentru a se stinge aburii din jurul pietrarului prins cu ocaua mică(mă rog, mai avem timp să discutăm despre asta).

Ceea ce trebuie să înțelegem e că lupta de-abia acum începe. Înțeleg că reprezentantul Fondului Proprietatea, cel care deține aproximativ 20% din Hidroelectrica, a votat, alături de reprezentanții statului, pentru intrarea în reorganizare.(nu e confirmata) Vă reamintesc și că, după preluarea managementului FP, cei de la Franklin Templeton s-au implicat activ în desecretizarea unor proceduri interne ale companiilor de stat la care are participație. Puțini știu că, din raportul anual al Fondului Proprietatea, poți afla de zeci de ori mai multe informații din bucătăria internă(și ocultă) a unor firme de stat decât pe alte căi oficiale. În prezent, Fondul Proprietatea pare a merge pe mâna statului deoarece e un interes comun. În cazul în care practicile de până acum de la Hidroelectrica s-ar perpetua, deținerea pe care o are FP n-ar valora mare lucru. Așa se face că, în cazul în care reorganizarea producătorului de energie ar avea ca efect anularea contractelor păguboase, deținerea pe care o are FP ar valora infinit mai mult(din acest punct de vedere sunt tentat să mă uit cu mai multă atenție la titlurile fondului). 

Nu cred că lupta la care s-a înhămat Guvernul este ușoară. Deja prin presa controlată bocitoarele de serviciu se dau de ceasul morții. E posibil să asistăm la întoarceri spectaculoase de situație deoarece mâna lungă a Cotroceniului nu poate lăsa lucrurile așa. E vorba de prea mulți bani și pierderea acestei mine de aur le poate fi fatală multora. Remarc însă că avem de-a face cu o inițiativă îndrăzneață de a scoate din mocirlă o companie care, în mod normal, ar trebui să fie una de referință din punctul de vedere al profitabilității. 

marți, 19 iunie 2012

Privind cu alti ochi

Ceea ce voi scrie în continuare este una dintre cele mai negre pagini din istoria României. Este, dacă vreți, o lecție despre cum poate fi destructurată o națiune, iar rezultatele se vor vedea în curând, mult mai repede decât vă puteți imagina. 

Totul a început în negura anilor '50(în fapt după tranșarea zonelor de influență), atunci când comunismul a fost implementat cu forța prin intermediul oamenilor de bine veniți pe tancuri. E bine să pornim de la acea realitate, de la personajele negre sosite atunci, cei vinovați de distrugerea a ceea ce a fost elita societății românești. Odată treaba terminată, societatea a intrat într-o gravă decadență, iar lumina oficială venită de la răsărit a început să prindă cheag. Atunci proletcultismul cunoaște apogeul, atunci apar poețașii oficiali care, printre altele, ne-au dat mostrele de penibil ”Stalin și poporul rus/libertatea ne-au adus”, sau, mai cunoscuta ”Mai trece-o noapte şi mai trece-o zi/ Se ascute lupta dintre clase/ Iar chiaburii se arată-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase”. Schimbările politice de la Moscova ale noului țar Nikita Hrusciov iau prin surprindere România unde, dictatura lui Gheorghiu Dej nu putea suferi modificări atât de radicale. Practic, Dej nu putea să-și combată propria politică de distrugere de până atunci, așa că, din dorința de a-și menține poziția, o cotește brusc spre naționalism. Astfel sunt ignorate directivele de la Moscova și țara începe investiția în industria grea, se reduce activitatea SOVROM-urilor și, într-un final, se reușește eliminarea Armatei Roșii de pe teritoriul României. De asemenea, cu largul sprijin popular, începe eliminarea personajelor sovietice infiltrate în România, sunt încurajate discuțiile antirusești și mulți deținuți politici sunt eliberați. 

Lucrurile nu puteau rămâne nepedepsite și Gheorghiu Dej moare în condiții suspecte, existând bănuiala că a fost iradiat intenționat cu ocazia ultimelor vizite la Moscova. Situația se precipită la vârful PCR deoarece rușii încearcă o restaurație însă, prin manevre încă rămase neclare, Ceaușescu preia puterea. Politica se destinde, iar vechii eliberatori de pe tancuri intră definitiv într-un con de umbră. Ceaușescu face schimbări masive în serviciile secrete, reușind să treacă pe linie moartă majoritatea cozilor de topor ale KGB. Apogeul politicii sale este înregistrat cu ocazia Primăverii de la Praga, atunci când se opune invaziei sovietice. Știindu-se apărat de chinezi, Ceaușescu își continuă politica de independență față de ruși. În această perioadă apare un alt fel de opoziție la politica lui Ceaușescu, alimentată de nemulțumirile foștilor „tanchiști” și susținută puternic de fratele sovietic. Mișcarea, inițial invizibilă, capătă putere odată cu popularizarea sa de către Europe Liberă și Vocea Americii. Este vorba despre o parazitare a dizidenței românești autentice de către indivizi proveniți din aceste cercuri. Așa se face că, pe lângă personalități cu o înaltă statură morală și intelectuală, reușesc să se strecoare și foști fripturiști care, prin opoziția lor la politica lui Ceaușescu, păreau a împărtăși același ideal. Numai că idealul lor ținea de Maica Rusie, în timp ce România autentică era însetată de Occident și de valorile sale. În timp ce la nivelul serviciilor secrete epurările lui Ceaușescu lăsau puține spații de manevră KGB-ului, manipularea spațiului intelectual a devenit câmpul de bătaie favorit. Așa a apărut  noua intelighenție, cu aparențe occidentale și atitudini clar anti-ceaușiste. Protejați de o forță nevăzută, unii din intelectualii noii generații s-au putut dezvolta fără opreliști, au beneficiat de ieșiri generoase în occident, cu toate că, pentru marea majoritate a populației, așa ceva era de neimaginat. La revenirea în țară s-au regrupat în grupuri de presiune reușind înlocuirea elementelor vechi. Elemente care, într-adevăr, erau rupte de actualitate, în principal din cauza izolării. Așa și-a făcut loc în intelectualitatea română o componentă vocală, sprijinită de forțe ascunse și ale cărei opinii erau imediat multiplicate pe o groază de canale mai mult sau mai puțin controlate. Acesta a fost vectorul dizident pro rus, lupul în blană de oaie, cel luat la grămadă cu adevărata dizidență autohtonă(care, dacă e să fim coreți, a fost nevoită să facă numeroase compromisuri pentru a supraviețui). 

Totul a culminat cu anul 1989, când am avut parte de o revoluție instrumentată de ruși(asupra acestui aspect cred că nu trebuie să mai insist). Este foarte interesant de revăzut prin ochii de acum cine a a apărut în față, cine a preluat puterea atunci și ce interacțiuni au fost între intelectualitatea vocală și putere. N-o să întind discuția mai mult decât este cazul și vă voi lăsa să trageți singuri concluziile, mai ales că acum lucrurile sunt clare. Poate veți înțelege cum au acționat grupurile de presiune despre care v-am vorbit, cum s-a reușit acapararea unor instituții și cum, în spatele unor manifestări aparent nevinovate, se promovează destructurarea României. Nu sunt un exaltat, însă vă atenționez asupra faptului că uneori e bine să te uiți și la originile individului. Astfel vei reuși să înțelegi reacțiile lui, ale găștii și interesele din spatele unor acțiuni. Din nefericire acest articol nu înseamnă nimic. Mizeria din România a ajuns la o cotă atât de mare încât destructurarea țării este inevitabilă. Lupta a fost câștigată, la fel și războiul. Nouă nu ne rămâne decât să înțelegem ceea ce s-a întâmplat. Atât!

P.S. Acest articol e pentru cei care sunt capabili să gândească, așa că vă rog să nu pomeniți nume în comentarii(probabil vor fi șterse).  

luni, 18 iunie 2012

Atentie, mizerie maxima!

La prima vedere, mișcarea e o făcătură ordinară. După numai câteva minute de la apariția pe site-ul nature.com a acuzațiilor de plagiat la adresa lui Ponta, postul propagandistic B1 prezenta în direct articolul. Hmm, miroase destul de urât.

Nu e ciudat? Hai să vedem un lucru cât se poate de simplu: articolul e scris în termeni vagi, are o sursă anonimă și apare la rubrica News&Views a site-ului. Despre această rubrică, editorii afirmă că:
These articles inform nonspecialist readers about new scientific advances, as reported in recently published papers (in Nature and elsewhere). This is a commission-only section.
Și acum concluzia: a plagiat sau nu Ponta? Nu știu, iar pentru chestia asta trebuie să răspundă singur. În ceea ce privește montajul, bănuiesc traseul băsescu - SIE - agenti semi-acoperiți - presa autohtonă. Frumos montaj, ce să zic... Sau, mai bine spus, te doare capu' pe ce se duc banii noștri, dottore chiombalix. Sunt curios cât a costat articolul și, mai ales, cine l-a plătit. Asta chiar e o întrebare!

P.S.
1. De doctoratul lui Kovesi se mai aude ceva???
2. La nici două ore de la apariția articolelor s-a modificat și articolul de pe wikipedia despre Ponta. 

sâmbătă, 16 iunie 2012

In sfarsit un început!

... Timid, ceea ce ar trebui să fie adevărata societate civilă iese la lumină. E o luptă nedreaptă între interesele meschine ale unora şi bunul simţ al celor mai mulţi dintre noi. Realitatea recentă ne spune că, de obicei, luptele de acest gen sunt câştigate de către manipulatorii munţilor de bani. Istoria însă i-a apreciat întotdeauna pe cei care au ştiut să întoarcă destinul atunci când sorţii păreau a le fi împotrivă!

Suntem acum într-un asemenea moment critic în care majoritatea ar trebui să se trezească şi să-şi spună clar punctul de vedere. Ceea ce vedeţi mai jos este doar un semnal al începutului. Continuarea luptei depinde de fiecare dintre noi şi de toţi împreună!



P.S. Şi să nu uit. Mai am un mesaj cu dedicaţie: "Grasule, ţi-ai luat-o rău de tot, prietene! Sunt tare curios cum te va strânge imperialistu' de oo(sic!).". Deocamdată atat! Continuarea în număru' viitor!

The Collapse of The American Dream

Si uite-aşa intră bankingul în folclor. :-)



joi, 14 iunie 2012

Inceputul uraganului

Pe nesimţite lucrurile se deteriorează în Europa, iar problemele par a atinge nivelele anterioare fără ca acele limite de alarmă să mai  pară dezastruoase. Grecia se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre haos, costurile de finanţare ale ţărilor de la periferie cresc din nou spre limitele istorice, indicatorii economici arată clar contracţii s.a.m.d. Ce se întâmplă?

Prin instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene, oamenii din spatele scenei, cei care se lovesc zilnic de date, indicatori sau statistici înţeleg foarte bine că situaţia e gravă. Ei au transmis semnalul către factorii de decizie, însă, din nefericire, factorul politic este cel care blochează, conducând destinele UE spre zona nisipurilor mişcătoare. O dovadă de îngrijorare a fost consemnată atunci când Draghi a propus o uniune bancară a instituţiilor financiare din zona euro. Banca Germaniei, aşa cum era de aşteptat, s-a opus, aruncând propunerea în derizoriu. Între timp lucrurile s-au înrăutăţit şi dovada că suntem pe un butoi cu pulbere este dată de ieşirea la rampă a numărului doi din BCE, Vitor Constancio. Acesta a reamintit statelor că şeful său a făcut o propunere menită a uniformiza şi transparentiza sistemul bancar european printr-o centralizare a funcţiilor ultime la BCE. Răspunsul primit din partea oficialilor Băncii Centrale a Germaniei a fost acelaşi: mişcarea ar fi prematură şi riscantă.

Răspunsurile de acest tip sunt încurajate de politicul german care, la rândul său, este încurajat de societate. Modul în care răspunde Germania propunerilor de a dezvolta construcţia europeană este de-a dreptul halucinant. Pe de o parte ştie că nu-şi permite să piardă căruţa europeană, iar pe de altă parte nu are curaj s-o mişte din mlaştină preferând să observe cum se scufundă singură. Aşa cum am mai spus de multe ori, atunci când efectele politicii dezastruoase de până acum se vor răsfrânge asupra Germaniei va fi foarte târziu, chiar prea târziu şi mi-e teamă că nu se va mai putea face nimic.  

Mulţi vor replica că Germania e cea care dă banii şi, astfel, are tot dreptul să dicteze. Fals, Germania e cea care dă banii, dar, în acelaşi timp, e cea care profită cel mai mult de UE. Aveţi idee la cât s-ar fi ridicat taxele plătite de firmele germane în cazul rămânerii la vechile graniţe economice? Vă imaginaţi cât s-a dezvoltat Germania numai ca efect al deschiderii pieţelor naţionale? Toată această dezvoltare s-a făcut pe spatele celor mai slabi, ale căror economii au fost efectiv decimate de deschiderea totală. 

Întorcându-ne spre Europa trebuie să înţelegem că refuzurile în lanţ ale Germaniei seamănă izbitor cu cele ale Angliei. Chiar dacă refuzul englez pare sfidător, este mai corect. Englezii nu vor să intre într-un joc deoarece nu vor să cedeze nici pic din suveranitate. Nemţii, pe de altă parte, mimează ataşamentul faţă de valorile europene, obligându-i doar pe ceilalţi să se supună. Când vine vorba să să ia decizii care le afectează suveranitatea, preferă să se uite în altă parte şi să ţipe isteric cum că ei sunt cei care dau banii.

Între timp lucrurile se înrăutăţesc. Grecia iar va intra într-o criză financiară şi aceasta în ciuda faptului că cei care vor câştiga alegerile au început s-o lase mai moale cu ieşirea din UE. Italia şi Spania suferă din greu şi cât mai pe tăcute pentru a nu-şi agrava situaţia. Nici Franţa n-o duce grozav, cu toate că mimează destul de bine indiferenţa şi, dacă stăm să ne gândim bine, cam nimeni nu stă pe roze. Cu toate acestea este îngrijorător că nu se mai aud atenţionările oficiale cu privire la situaţia de fapt. Chiar dacă toată lumea e de acord că se merge hotătărât spre dezastru nimănui nu pare a-i mai păsa de această realitate, ca şi cum ar fi un banal fapt cotidian. În general, pe fondul acestor tipuri de ignorări, al întrebărilor inepte de genul "şi ce-o să se întâmple?" apar marile dezastre. E chiar frustrant să vedem cum un uragan se îndreaptă către noi şi nu suntem capabili să facem absolut nimic pentru a-l evita. Cu toate că nu-mi place s-o spun, cred că singurii care în acest moment fac ceva sunt grecii care-şi scot banii din bănci. Problema e că acolo avem de-a face cu cel mai rudimentar mod individual de protecţie. Însă nu trebuie uitat că atunci când marile vapoare ale colectivităţii eşuează, bărcile individuale sunt cele care (se) salvează(NB!). 

marți, 12 iunie 2012

Cateva cuvinte despre alegeri

Ocupat fiind cu finalizarea unei tranzacţii, n-am avut posibilitatea de a trăi conectat alegerile locale, motiv pentru care unele dintre observaţiile de mai jos pot fi eronate. Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că multe elemente nu sunt altceva decât nişte rezultante ale evoluţiilor de până acum, o să mă las pradă tentaţiei de a comenta evenimentul.     

Voi începe prin a spune că alegerile n-au fost nici câştigate şi nici pierdute: au fost tranşate. PDL, cu tot sprijinul ocult primit, se prăbuşeşte sub incompetenţa propriilor lideri. Armata lui băsescu se dovedeşte a fi fost făcută doar pentru a servi unui singur scop, anume răspunsul eficient la comenzile stăpânului. Numai că stăpânul a început să joace duplicitar şi incoerent, motiv pentru care armata deciuplinată s-a transformat într-o adunătură abulică. Partidul prezidenţial nu e altceva decât o construcţie instabilă care, din când în când, reacţionează instinctual, asemeni unui organism lobotomizat. Şi toate acestea pentru că stăpânul nu mai are acum decât o singură prioritate: salvarea propriei piei.

De cealaltă parte a arenei, USL primeşte o lecţie destul de dură: indiferent de ceea ce declară liderii, rezultatul de acum este destul de aproape de eşec. Chiar dacă afirmaţia pare hazardată, personal cred că ar fi trebuit să înregistreze un scor clar de peste 65%, mai precis spre 70%. Ce a tras înapoi USL? În primul rând ajutorul primit de ceilalţi dinspre servicii şi, poate cel mai important, lipa de hotărâre a liderilor USL de a tăia în carne vie. Unii lideri locali fără viziune au căzut în capcana blatului cu foştii în timp ce alţii s-au culcat mult prea repede pe o ureche crezând că valul de antipatie la adresa PDL este suficient pentru a câştiga. De asemenea, o problemă destul de acută este reprezentată de hoţiile trecutului. Guvernul Ponta n-a adus încă în faţă cazurile de corupţie pe care le-a criticat în perioada de opoziţie, iar întârzierea conduce la nervozitate. Dincolo de chestiunile declarative, marea masă a electoratului vrea să vadă sânge! Activitatea infracţională a fostei puteri trebuie adusă la vedere urgent, chiar dacă raţiunile electorale spun că împingerea subiectului spre toamnă ar fi mai profitabilă din punct de vedere politic. Cu toate că guvernul este obligat să se concentreze 100% pe economie, livrarea de material către Justiţie este obligatorie. Şi spun aceasta deoarece altfel va fi transmis mesajul negativ că se trage perdeaua peste ceea ce s-a făcut în trecut, a unui blat între foştii şi actualii întru conservarea căpuşării statului.

Situaţia pe scena politică se complică deoarece alegerile au subliniat inexistenţa unei forţe dominante. Lipsa cel puţin a unui partid care să coaguleze mai mult de o treime a electoratului este o veste negativă(de-aceea spuneam că procentul USL este insuficient). Luate separat, cele două componente principale ale USL(PSD şi PNL) împart relativ egal mai mult de jumătate din opţiunile alegătorilor(probabil PSD are spre 28%, în timp ce PNL joacă spre 25%). Urmează PDL cu 12-13%, PPDD cu 6-8% şi UDMR cu aproximativ 5%. Restul de aproximativ 25% sunt voturi care par a nu-şi găsi o reprezentare clară în actuala clasă politică şi reprezintă, teoretic, bazinul cel mai ofertant de creştere. 

Cu toate că mulţi se aşteaptă la evoluţii spectaculoase, în viitorul apropiat nu cred că vom avea parte de mari surprize. USL, dacă nu va avea eşecuri în guvernare, va rămâne în expansiune(având ca target spargerea pragului de 60%), iar PDL îşi va continua contracţia, chiar şi în condiţiile trimiterii la cratiţă a celor două pietre de moară(Udrea şi Anastase). Mişcarea civică a lui Ungureanu, cu tot sprijinul serviciilor şi al sinecuriştilor, nu are alt scop decât justificarea unui post de decizie în PDL pentru utecistu' 'telectual(pe al cărui eşec politic pariez încă de pe-acum, indiferent de forţele mai mult sau mai puţin oculte de care e sprijinit). PDL se va opri oricum din cădere pe la 10%(scorul normal al unui partid cu doctrină oscilantă) şi aceasta indiferent de intrările în partid(probabil Nicuşor Dan şi Ungureanu vor fi capete de listă). UNPR cred că se va dizolva până în toamnă, iar PPDD e posibil să depăşească PDL. După alegeri, probabil electoratul PPDD va fi trădat prin absorbţia tele-partidului de către PDL(sunt curios care va fi preţul "pe procent").

Cu toate că băsescu e din ce în ce mai şters, multe din evoluţiile viitoare vor fi influenţate de comportamentul său. Are de ales între coabitarea paşnică şi continuarea partizanatului prin faultarea USL şi vânarea greşelilor de guvernare. În primul caz, către care este atras de instinctul de conservare, ar avea avantajul terminării mandatului şi a rezolvării(prin prescriere şi uitare) a multora din problemele sale juridice. În celălalt caz, care ar fi mult mai pe plac personalităţii sale accentuate, ar putea spera la reimpunerea unei forţe artificiale care să răspundă la fel de bine comenzilor sale. E greu de spus pe ce cale o va apuca, mai ales că acţiunile sale sunt haotice şi depind din ce în ce mai mult de stimulii lichizi. Personal cred că nu va urma cea de-a doua cale, chiar dacă vom mai vedea reproşuri şi reminiscenţe ale vechilor metehne. 

Singura surpriză la care am putea asista ar fi apariţia unui partid autentic anti-sistem. Cu toate că societatea românească nu este pregătită pentru un "partid al piraţilor" este posibil să asistăm la mişcări incipiente care, în principiu, vor avea ca target populaţia tânără. Alte surprize ar putea veni doar pe fondul destructurării zonei euro, dar deja este un subiect pe care-l vom trata într-un alt articol. 

vineri, 8 iunie 2012

La cota de avarie

În urmă cu un an era adoptat în forță un cod al muncii contestat atât de sindicate cât și de patronate. O chestiune cât se poate de ciudată care a șocat observatorii de-atunci deoarece ofensiva politicului a fost una de-a dreptul radicală. Puțini au fost cei care au știut ce se întâmplă de fapt, care sunt motivele reale din spatele nejustificatei dorințe a politicului de așa-zisă reformare a pieței muncii. După câteva luni de la adoptarea precipitată a codului, atunci când Nokia a anunțat oficial că părăsește România, adevăratele motive au devenit clare. Desigur, între timp, mentalul colectiv uitase episodul „codul muncii”, iar cei implicați au jucat bine rolul de nevinovați luați pe nepregătite. 

Iată că suntem la un an de la adoptare și dezastrul iese la lumină: sunt cu 850 000 mai puține contracte de muncă. E mult sau puțin? În procente avem de-a face cu o contracție de aproximativ 15% și înseamnă enorm! Să pierzi 15% din contractele de muncă doar într-un singur an nu înseamnă că sunt probleme ci că suntem în cădere liberă! Majoritatea celor ieșiți din economie îngroașă rândurile săracilor, iar experiența ne spune că atunci când se atinge masa critică, societatea devine incontrolabilă. Trebuie să ne gândim cât se poate de clar dacă ne dorim să asistăm la spectacolul haosului generalizat deoarece, în cazul în care acest trend continuă, pasul următor este disoluția haotică a țării. Și, când fac această afirmație mă bazez pe faptul că nici pentru cei rămași în economie lucrurile nu sunt roze. Mulți au fost obligați de angajatori să treacă de la contracte full time la contracte de 1-2 ore în condițiile în care programul de lucru a rămas neschimbat. O situație care, în realitate, a crescut piața gri a muncii contribuind și la scăderea inutilă a încasărilor statului. 

Ar fi exagerat să considerăm că scăderea la care asistăm este cauzată doar de codul muncii. Mai degrabă este o rezultantă a tuturor măsurilor aberante luate, peste care a mai tronat și criza mondială. Dacă am apela la memorie ar trebui să ne întrebăm ce au avut în cap cei care, la adoptare, promiteau sute de mii sau milioane de locuri de muncă? N-aveau nimic în afară de interese meschine și multă demagogie. Însă vremea lamentărilor a trecut, iar transformarea căutării vinovaților într-un scop în sine se poate dovedi o îndeletnicire la fel de falimentară precum și politica de până acum. Nu spun că cei care sunt vinovați nu trebuie să răspundă. Spun însă că politicul trebuie să se concentreze prioritar pe economie lăsând Justiția să-și facă datoria în ceea ce privește pedepsirea corupției generalizate din ultimii ani(probabil va veni și ziua în care Justiția va reuși să se elibereze de cancerul politic de care suferă). 

Realitatea crâncenă este că ne aflăm la cota de avarie, aproape de momentul de la care continuarea scăderii înseamnă dezintegrare. Nu sunt vorbe mari, e realitatea. România are nevoie urgentă de implementarea unor politici coerente de creștere. Nu este oare un nonsens? Cum poți adopta politici de creștere într-o mare de austeritate? Ei bine, este o falsă dilemă: austeritatea și creșterea nu sunt noțiuni antonimice! În ceea ce privește statul trebuie dusă o politică de transparentizare și eficientizare. Aceasta se poate face numai prin informatizarea masivă. Când vor dispărea maldărele de dosare din Ministerul de Finanțe, când generarea unui raport la nivel național se va măsura în minute sau ore nu în luni, când contactul dintre contribuabil și stat se va produce doar la „zilele porților deschise” atunci vom putea spune că avem un stat funcțional și transparent. Creșterea, pe de altă parte, trebuie să vină din zona privată. Întrebarea imediată în fața unei asemenea opinii este dacă nu cumva e vorba de exaltare. Cum poate crește zona privată atâta timp cât investitorii străini mai degrabă se retrag, când pe-aici lucrurile refuză să funcționeze? Ei bine, există un cuvânt magic, o noțiune care trebuie activată: antreprenoriat. Dezvoltarea antreprenoriatului este unica noastră șansă de ieșire din mizerie! 

Vestea proastă este că noțiunea e destul  vagă, că poate fi confundată cu un slogan. Vestea bună e că nu trebuie făcut foarte mult pentru ca antreprenoriatul autohton să se dezvolte. În primul rând trebuie simplificate legislația, raportarea și colectarea impozitelor. O autorizare simplificată, contabilitatea în partidă simplă și adevăratul impozit forfetar ar putea fi formula magică pe care ar trebui să se mizeze. Un mix isteț ar putea transforma letargia actuală a populației într-o competiție pentru profit. Cred că e clar pentru toată lumea că nu te poți aștepta la nimic bun atunci când o simplă covrigărie e controlată de 50 de instituții ale statului. Ceva trebuie să se schimbe rapid! 

Standardizarea și simplificarea trebuie să devină noțiunile cu care să-și înceapă fiecare zi de muncă decidenții. Creșterea de care avem nevoie nu poate veni decât din interior. Dacă vom fi capabili să definim cadre legislative istețe, să încurajăm inițiativa și să activăm resursa umană disponibilă putem spune că mai avem o șansă. Alternativa este cea a continuării circului în așteptarea unui deznodământ previzibil și, în același timp, tragic.

joi, 7 iunie 2012

Juridice

N-am scris până acum despre procesul lui Adrian Năstase deoarece mi s-a părut o comicărie de joasă speță. Individul de numele căruia s-a legat privatizarea Petrom-ului(băiatul a fost extrem de inteligent deoarece a trecut contractul de privatizare prin Parlament unde a fost votat aproape în unanimitate) este judecat pentru fapte „majore” de corupție, cum ar fi câteva termopane sau o presupusă finanțare ilegală de campanie electorală(cusută și aceasta cu ață albă). Având în vedere penibilul situației, am considerat că nu are sens să acopăr acest subiect. Vorbim totuși despre un individ care, la un moment dat(similar actualului președinte), a avut concentrată în mână aproape toată puterea țării. Să-l cercetezi pe Năstase doar pentru niște chestii minore mi se pare o poveste aparținând unui scenariu transpartinic în care ăia de acum îi acoperă pe anteriorii. 

Procesul lui Năstase, voit întins pe mai mulți ani pentru a fi tranșat în campania electorală, aduce în prim plan o chestiune fabuloasă. Nu credeam că o asemenea comicărie de proces va fi capabilă să producă vreo știre notabilă. Cu toate acestea, ieri chiar am avut parte de-o bombă: avocații apărării au cerut instanței să verifice la Președinție, CSM și Monitorul Oficial situația judecătoarei Ioana Bogdan, cea care la fond(alături de un alt coleg) a condamnat lotul Năstase. Până aici am putea considera că aceasta este o strategie nefericită a apărării de a tergiversa rezolvarea recursului. Iluzie! Chestiunea, dacă e reală, are un potențial de-a dreptul exploziv!

Conform avocaților apărării Ioana Bogdan uzurpă funcția de judecător deoarece nu există un decret prezidențial de numire în funcție a acesteia. Cu toate că ar putea părea o „chichiță avocățească” lucrurile sunt mult mai grave, iar pentru înțelegerea situației citez din portalul LumeaJustitiei.ro(sublinierile îmi aparțin):
„Conform informatiilor existente in prezent, Ioana Bogdan face parte dintr-un mic lot de magistrati (cateva zeci) care au fost trecuti din functia de procuror, in cea de judecator, exclusiv in baza unei hotarari a CSM. Adica fara decret prezidential, dupa cum cere Constitutia (art. 125, punctul 1 si art. 134 punctul 1). In anii trecuti, in presa a fost dur criticata aceasta procedura de culise a CSM-ului, insa consecintele asupra celor in cauza nu au venit, pentru a se evita declararea ca lovite de nulitate absoluta a hotararilor judecatoresti date de acesti magistrati (unul dintre ei fiind chiar cel care a administrat o condamnare afaceristului Sorin Ovidiu Vantu). Acesti magistrati au promovat in sistem fara numire prezidentiala si multora li s-a pierdut urma in timp.”

Cu alte cuvinte, este posibil ca procesul lui Năstase să se transforme dintr-unul comic în unul spectaculos. Stau și mă întreb sincer cine va răspunde pentru acest scandal care riscă să arunce în derizoriu întreaga Justiție din România? Chiar dacă unii vor prefera să trateze problema politic(doar e campanie electorală), chestiunea ține de stabilitatea țării. O țară lipsită de Justiție practic nu are coloană vertebrală. Iar toate acestea se întâmplă exclusiv din cauza subordonării politico-oculte a justiției. Și iată cum ajungem la o problemă de bază a societății românești: interese diverse, aparent antagonice care, la momente critice, acționează concertat pentru conservarea stării de fapt care le convine. În acest hățiș Justiția este cheia de boltă și nimeni dintre interesați nu-și poate permite scăparea ei din mână.

Extinzând, putem spune că ceea ce vedem în Justiție este multiplicat la nivelul întregii societăți. Dezastrul în care ne scăldăm este cauzat, în mare parte, de către disfuncționalitățile justiției, iar cauza acestor disfuncționalități o știm bine. Marea noastră problemă este că nu avem puterea și voința de a concepe și pune în practică o justiție absolut independentă, imposibil de a fi manipulată de diversele interese ale unora cu vise de dictatori(sau a altora, mult discreți și mult mai în umbră). Gândiți-vă la acest aspect făcând abstracție de politică. În antichitatea romană dreptul era considerat ca având origine divină. Poate că ar trebui să reflectăm asupra acestui aspect și să facem presiune pentru lucrurile esențiale, cele cu adevărat importante. Personal cred cu tărie că atunci când Justiția va fi eliberată societatea noastră poate considera că a făcut un pas imens în față, iar consecințele se vor vedea imediat. Vom avea oare puterea de a face acest pas? Vom găsi resursele pentru a face cu adevărat o reformă profundă a societății? Cu toate că sunt sceptic, privind prin prisma realităților de coșmar pe care le trăim, sunt tentat să cred că, la un moment dat, se va face presiunea necesară generării unei asemenea reforme. Sper însă ca aceasta să se întâmple cât mai rapid pentru a evita spectacolele de un comic absurd de care avem parte în prezent.

miercuri, 6 iunie 2012

Reversul unei declaratii

Săptămâna trecută a făcut o adevărată senzație declarația lui Robert Benmosche referitoare la pensionare. Conform acestuia, rezolvarea problemelor actuale ar fi mult mai ușoară dacă ar fi crescută vârsta de pensionare la 70-80 de ani. Aceasta deoarece, chipurile, s-ar echilibra bugetele sistemelor publice de pensii și s-ar mai lua din jugul la care sunt înhămați tinerii. Cu toate că la prima vedere declarația ar părea logică, în fapt ea este una ticăloasă.

Domnul Benmosche este reprezentantul AIG, compania care, prin divizia de produse financiare de la Londra, a fost unul dintre cei mai importanți jucători ai umflării balonului derivatelor cu suport imobiliar. Schemele sofisticate dezvoltate în laboratoarele companiei au stat la baza actualei crize. Acest fapt situează AIG în mijlocul multor scandaluri, compania fiind dată în judecată de numeroase fonduri de pensii în vederea recuperării daunelor. Mai mult, în Europa și SUA, AIG era unul dintre jucătorii importanți de pe piața fondurilor private de pensii. Teoretic AIG a ieșit din business-ul cu fonduri de pensii, prin vânzarea ALICO celor de la MetLife, într-o tranzacție în care a încasat cash 7.2 mld. $ și acțiuni Metlife în valoare de 9 mld.$. Spun că a ieșit doar teoretic deoarece sunt destul de vagi celelalte prevederi ale tranzacției. De asemenea, pachetul de acțiuni pe care AIG îl deține în Metlife este unul suficient de mare pentru a le menține treaz interesul în ceea ce privește subiectul pensiilor. 

Și-acum să ne întoarcem la declarația cu care am început. Creșterea vârstei de pensionare se traduce nu prin ridicarea jugului de pe tineri, ci, în primul rând, de pe asigurătorii privați. Confruntați cu o creștere a speranței de viață, asigurătorii din spatele fondurilor de pensii își văd profiturile spoliate. Pentru Benmosche e clar că lucrurile sunt deranjante în condițiile în care se iese la pensie la ~65 de ani în timp ce, în SUA și în vestul Europei, speranța de viață este de ~80 de ani. Creșterea vârstei de pensionare ar subția teribil numărul celor care și ajung să încaseze pensia. În afara acestui element, mai e un fapt esențial: odată trecuți de 60 de ani, indivizii își găsesc mult mai greu de lucru. Fără slujbă, automat speranța de viață scade și, întâmplător, aceasta se traduce în profituri pentru preacinstitul domn Benmosche. 

În final nu voi spune decât că raționamentul lui Benmosche e unul prost deoarece e în stilul superficialo-pragmatic specific ultimei perioade(rezultatele se văd limpede). În cazul ridicării vârstei de pensionare, profiturile sale vor crește doar pe termen scurt, chiar foarte scurt. În condițiile în care omul e conștient că trebuie să muncească toată viața pentru a trăi, cel mai probabil nu-și va mai investi banii în iluziile vândute de cei ca Benmosche, bazându-se numai pe fondul public de pensii(dacă oricum nu iei nimic, ce sens mai are să mai arunci degeaba banii; oricum statul te obligă să "cotizezi"). 

Din punctul de vedere al statului, pedalarea pe creșterea pragului de pensionare e, în fapt, o capcană. Spun aceasta deoarece individul percepe pensia ca pe un element al contractului social, unul din puținele puncte care sunt încă percepute ca fiind funcționale. O prea mare forțare a termenilor în această privință poate avea consecințe surprinzătoare, dacă nu chiar radicale. Și, ca unul care oricum e în afara subiectului, stau și mă întreb: oare statele(zise civilizate) mai sunt pregătite pentru un scenariu radical? Eu cred că nu!

marți, 5 iunie 2012

Bataia hartilor

După ce Google a lansat în premieră serviciul său de hărţi, subiectul a devenit interesant şi pentru alte firme care încercau să intre în lumea Web 2. Aşa a apărut concurenţa din partea Yahoo şi Microsoft. Viziunea şi diferenţa tehnologică au făcut însă ca Google practic să nu-i simtă pe pretendenţi. A fost, din punctul meu de vedere, o demonstraţie de forţă din partea celor din Mountain View, arătând lumii întregi puterea noii viziuni susţinută de paradigme precum Ajax/Web2.0. 

Un episod interesant al evoluţiei aplicaţiei celor de la Google este strâns legată de iPhone. Când Steve a lansat jucăria de la Apple, Google Maps a fost un element central. Şi, de-atunci, iPhone şi Google Maps au făcut casă bună, o mare parte din traficul Google venind dinspre utilizatorii iPhone. Desigur, având în vedere evoluţia Android, procesele legate de patente şi celelalte şicane dintre cei doi giganţi IT, era cât se poate de clar că lucrurile nu puteau rămâne aşa. Şi, iată, cu paşi repezi, dependenţa Apple de Google în ceea ce priveşte serviciile de hărţi este pe cale să se sfârşească.

Cu toate că pare hazardat, începând din acest an, Apple intenţionează să înlocuiască serviciile de hărţi de la Google cu propriul produs. În timp ce Apple se bazează pe baza proprie de clienţi, Google se bazează pe experienţa câştigată. Este un front major, o luptă care nu poate trece neobservată. Pentru cei implicaţi înseamnă cheltuieli masive în cercetare, dezvoltare şi marketing. Pe moment, Google pare cel avantajat, dar să nu ne grăbim. Apple a demonstrat că poate fi un competitor serios şi, în plus, are bani de cheltuit în orice domeniu ar dori. Aceasta înseamnă că vom avea parte de o luptă pe cinste care, din punctul de vedere al consumatorului, nu poate fi decât benefică.

Din punct de vedere strategic, Apple vrea să-şi recucerească proprii clienţi. Pare o luptă simplă, dată fiind popularitatea religiei Apple. Din acest punct de vedere probabil nu vor avea parte de greutăţi, dar eu unul cred că pentru supravieţuirea pe termen lung serviciul de mapping de la Apple va fi nevoie de mult mai mult decât secta proprie. Şi de-aici încep întrebările. Va putea oare Apple să fie suficient de deschisă pentru a putea atrage dezvoltatori din afara propriei baze? Va şti să culeagă profit din gratuităţi? Sunt întrebări simple, dar care sunt esenţiale pentru succesul proiectului. De cealaltă parte a baricadei, Google nu-şi poate permite să piardă baza de clienţi a Apple. Traficul care vine de-acolo înseamnă profit şi, cel mai probabil, vor fi alocate fonduri generoase pentru susţinerea bătăliei pe acest front. 

Ce va ieşi e greu de intuit. Nu ştiu de ce cred că, peste ceva timp, cei de la Apple se vor întreba serios dacă a meritat să bage banii în hărţi. Spun aceasta pentru că eram obişnuiţi cu un alt tip de acţini din partea Apple. Până acum ei au fost campionii inovaţiei, al pătrunderii pe teritorii noi. Lupta pentru un teritoriu deţinut de alţii se poate dovedi mare consumatoare de resurse în timp ce beneficiile financiare pot fi incerte. Rămâne să vedem spre ce nivel ne va conduce această luptă. Ca şi concluzie repet ceea ce am mai spus în articol: pentru consumator va fi benefic şi pentru beligeranţi costisitor. 

luni, 4 iunie 2012

Campaniune elect(o)rică

Aşa ceva cu siguranţă n-aţi mai văzut! Oare cât de exaltat trebuie să fii pentru a da drumul unei asemenea producţii?



P.S. Faceţi abstracţie de personajul căruia îi este dedicat clipul. Probabil găsiţi chestiuni similare pentru toţi candidaţii. 

De ce scade petrolul?

Teoretic trăim un paradox al petrolului. În ciuda conflictelor care amenință Orientul, în ciuda instabilității politice generalizate el se încăpățânează să scadă. E o resursă finită, o știe toată lumea, mari rezervoare de petrol nu s-au mai descoperit și, cu toate acestea, petrolul continuă să scadă. În aceste condiții e normal ca mulți să își pună întrebarea firească: de ce nu crește? Răspunsul cred că e mult mai simplu, iar pentru a nu întinde mai mult discuția o să vă arăt o imagine care, nu-i așa, face cât o mie de cuvinte.


Evoluția prețului petrolului este corelată cu DOW, un lucru cunoscut de atâta amar de vreme. De ce scade petrolul? Simplu, pentru că economia nu merge! În aceste condiții, întrebarea logică la care ar trebui să reflectăm este următoarea: ce se va întâmpla după eșecul politicii dobânzii apropiate de zero? Personal cred că trăim un început al sfârșitului modelului financiar actual. Dar, desigur, e o presupunere.

vineri, 1 iunie 2012

Desfiintati TVR Info!

Ieri toate televiziunile de știri(cu o singură excepție) au prezentat în direct conferința de presă a lui Dan Nica. Fără doar și poate, dezvăluirea modului în care a fost căpușată Poșta Română de către partidul prezidențial reprezenta o bombă de presă pentru toată lumea. Pentru TVR Info, postul de știri al Cotroceniului, nu! De ce? Simplu, „TVR e niște profesioniști” știind cel mai bine cum se face cenzura încă de pe vremea comuniștilor!

Desigur, pentru netransmiterea unei conferințe de presă pot fi găsite circumstanțe. Meseriașii de la TVR Info ar putea replica spunând că n-au transmis respectivul eveniment pentru a se diferenția de concurență, ceea ce ar putea fi corect. Ce te faci însă când constați că pe site-ul oficinei TV nu este nicio știre legată de ceea ce a spus Nica, însă tronează articolul „Roberta Anastase neagă acuzaţiile lui Dan Nica privind falimentarea Poştei Române”. Adică nu dai știrea, dar dai dreptul la replică. Un comportament deontologic practicat de mai multe oficine cotroceniste. Mai țineți minte cum au reacționat deontologii din presa băsistă cu ocazia dezvăluirilor legate de plagiatul lui Kövesi? Exact la fel.

Se știe bine că TVR este gaură neagră pentru Buget. Cu toate acestea continuă să risipească banii pe proiecte falimentare. Aveți idee ce audiență are TVR Info? Aproape zero! În aceste condiții de ce mai emite? Face vreun act de cultură pentru un public mic? Nu, face doar propagandă!

Revin la ceea ce am scris în urmă cu ceva timp. TVR trebuie privatizată din cel puțin două motive: pentru a fi stopată risipirea banilor publici în proiecte media falimentare și pentru a opri tendința politicienilor de a folosi platforma TVR ca instrument de propagandă. Să fim bine înțeleși nu fac această propunere pentru că acum producțiile mediocrei instituții au o anumită coloratură politică, ci pentru a preveni o nouă colorare a ei. Pe rând, TVR a fost fesenistă, țărănistă, pedeseristă și băsistă. Toate acestea cu bani de la Buget. Experiența de până acum ne-a demonstrat cu vârf și îndesat că e imposibil să ai o televiziune publică independentă, apolitică. Dacă televiziunea publică ar însemna un canal cultural, poate ar avea sens să fie subvenționată, dar de ce trebuie să subvenționezi propaganda ieftină? Doar pentru a plăti gras niște sinecuriști? Mi se pare un preț prea piperat pe care societatea îl plătește. Televiziunii publice trebuie să i se taie finanțarea publică și să i se impună să trăiască în realitate!