vineri, 27 aprilie 2018

Cazinoul global

Sunt cel puţin două motive pentru care păcăliciul european Macron a fost atât de bine primit la Washington. Unul dintre ele ar fi faptul că este coada absolută de topor a americanilor în Europa. Un papagal gol, o carcasă care nu face altceva decât să execute comenzile care i se transmit. Însă nu e numai asta. Mai e ceva, anume faptul că Franţa n-a anunţat şi nici nu va anunţa că-şi repatriază aurul.

Care-i totuşi treaba cu aurul? Dincolo de înţelegerile oculte, nimeni nu poate justifica motivul pentru care ţările şi-au mutat aurul de la una la alta, având însă două centre preferate: Anglia(Londra) şi SUA. Putem spune că, din momentul în care s-a manifestat această „încredere” în capacitatea altuia de a-ţi păstra propriul aur, a început pierderea suveranităţilor naţionale şi înrolarea ţărilor lumii în schema în care există o monedă privilegiată şi o groază de alţi sateliţi. Aceasta a făcut posibilă existenţa unei tiparniţe privilegiate - cea de peste Ocean - şi a restului lumii gravitând în jurul unui model aberant.

La fiecare zece ani, excesele constatate în centrul Imperiului au fost externalizate în întreaga lume. Modelul sau, mai bine spus, ciclul „boom and bust” a devenit normalitatea într-o lume rulând un soft monetar experimental, dar care garanta celor din spate o oarecare temporizare a problemelor şi o „normalizare” a crizelor. Criza se transformă în acest fel. Ea nu mai este ceva dezastruos, în urma căreia pământul se umple de cadavre, ci intră în sfera normalităţii, a cotidianului. E ca un anotimp. Iarna te îmbraci mai gros, ai riscul de a contacta viroze, gripe, etc, dar, până la urmă, o treci pentru că asta e normalitatea. La fel şi cu criza: mai mică sau mai mare, până la urmă trece.

Lucrurile păreau că funcţionează. Lumea era mulţumită. Însă exista un amănunt, un mic amănunt pe care nimeni nu prea-l bagă în seamă. O mică taxă pe care fiecare posesor de bani o plăteşte, anume inflaţia. Un dolar din 1940 avea aceeaşi putere de cumpărare cu aproximativ 20 de dolari de azi. Ce e inflaţia? E rugul pe care se topesc excesele şi din care unii şmecheri îşi trag veniturile. E taxa pe care-o plătim pentru aşa-zisa linişte care ni se oferă în schimbul acceptării modelului monetar actual.

Ceea ce însă nu s-a spus niciodată este că actualul model monetar nu e unul fără sfârşit. Având o bază discutabilă, şi viabilitatea sa în timp e la fel de discutabilă. E ca o casă fără o fundaţie solidă. Stă în picioare, dar la un moment dat se va prăbuşi. Imaginaţi-vă însă ce se întâmplă dacă te-apuci să iei material de contrucţie din fundaţia unei case pentru a o înălţa. E limpede pentru oricine ce se petrece. Culmea e că în anii 70, atunci când Nixon a renunţat la etalonul aur, nimeni n-a conştientizat că, în realitate, s-a renunţat la fundaţie pentru a se mai construi un etaj. Astfel putem vizualiza sistemul monetar actual ca pe o casă zveltă, dar care nu mai are absolut deloc fundaţie. Pur şi simplu stă ăe pământ, dar nimănui nu-i mai pasă de acest amănunt.

Desigur, ca în orice joc în care există câştigători şi papagali buni de jumulit, şi în acest joc sunt unii care s-au trezit mai devreme. Primii care şi-au repatriat aurul au fost cei din Venezuela, dar au făcut-o din raţiuni strict politice, fără să conştientizeze că, de fapt, nu fac altceva decât să fie primii care dau o lovitură teribilă casei fără fundaţie. De-aceea au fost şi pedepsiţi cu instituirea unei blocade economice, în urma căreia îşi vând ieftin petrolul şi aurul contra mărfurilor de imediată necesitate. Iar asta se întâmplă în condiţiile în care preţurile aurului şi petrolului sunt artificial ţinute jos. Cei puternici, încă având la îndemână pârghii impresionante, pot face asta.

Lovitura cu adevărat teribilă a fost aplicată însă de nemţi care, după o mermeleală constituţională au decis repatrierea rezervelor de aur. Cantitatea ţinută în Franţa a fost repatriată aproape instantaneu, însă cea ţinută în SUA a fost împărţită în incredibil de multe rate. Acela a fost momentul zero în care bănuielile din piaţă referitoare la inexistenţa aurului la Fort Knox au depăşit eticheta de „teorie a conspiraţiei”. Brusc, o mişcare similară a făcut şi Olanda care, mai pe ascuns, mai la vedere, şi-a ridicat valorile de pe masa de joc a cazinoului global. Ceilalţi jucători, deja îngânduraţi de acţiunile făcute de cei mari a a fi ţinuţi la mesele de joc cu forţa. Ultima ieşire spectaculoasă a fost cea a Turciei care, de asemenea, a anunţat că urmează să-şi ceară aurul înapoi.

Ce se petrece totuşi? În fapt e un joc complex. Omul bolnav al lumii - am numit aici SUA - încearcă să-şi asigure supravieţuirea în acelaşi mod în care-a făcut-o tot secolul XX: prin transfuzie cu sângele celorlalţi. În această cheie trebuie văzută demonizarea Rusiei sau a Chinei. Oricare dintre cele două ţări ar avea capacitatea ca, prin propria prăbuşire, să-i dea hegemonului sângele de care-ar avea nevoie pentru supravieţuire. Numai că cele două ţări nu acceptă sacrificiul pe altarul supravieţuirii celui mai mare parazit al istoriei omenirii. Astfel încât au început să-şi auto-prescrie un tratament cu vaccinul aur. Şi-au rebalansat rezervele de aur şi cumpără în draci tot ce prind pe piaţă. Atât chinezii cât şi ruşii. N-o fac foarte la vedere. Cel puţin chinezii, pentru a nu sări în ochi, se prefac a fi jucători înrăiţi, dar când văd pe câte unul aflat la ananghie se oferă să-i dea jetoane pentru masa de joc a cazinoului global în schimbul bănuţilor de aur rătăciţi prin buzunarele cartoforului.

Jocul a căpătat accente dramatice la începutul acestui an, atunci când China a anunţat instrumentul futures pentru petrolul cotat în yuani şi garantat cu aur. E o fractură majoră, mai ales în condiţiile în care noua metodă de tranzacţionare s-a bucurat de un succes deplin, depăşind Brent-ul din punctul de vedere al volumelor. Această fractură vine aproape imediat după ce tot chinezii fracturaseră sistemul monetar actual prin lansarea Băncii Asiatice pentru Infrastructură, o instituţie boicotată de către SUA, dar la care ceilalţi s-au îngrămădit să fie participanţi. În aceste condiţii, cu dezastrul din economie şi puterea tot mai scăzută de la o zi la alta, Statelor Unite nu le-a mai rămas decât o singură carte de jucat: cea a cacialmalei. Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă acum trebuie să porniţi de la această realitate: SUA joacă la cacialma. Cazinoul global al cărui proprietar este trebuie să funcţioneze şi pentru asta îl poleiesc cât de mult, aduc butaforie şi animatori. Totul pentru a ascunde o realitate: casa e falită, iar dacă jucătorilor le-ar trece prin cap să ceară preschimbarea jetoanelor, ar constata pe propria piele că nu au în ce.

Jucând în acest fel, SUA speră că va face, pe modelul Venezuelei, ca una dintre cele două mari ţări să crape. Dacă va reuşi, va face rost de banii necesari asigurării liniştii. Dacă nu, jocul se va sfârşi cât se poate de prost atât pentru americani, dar mai ales pentru restul fraierilor care-au contribuit aproape un secol la bunăstarea parazitului american şi a celor din spatele parazitului aflat la vedere. Nu mai e mult până când jocul se va tranşa. De-aceea e starea de tensiune pe care-o vedeţi de la o zi la alta.

4 comentarii:

  1. Ai vrut sa zici..."Boom and Bust" si nu "Boom and Boost", asta inseamna un boom si mai mare dupa boom-ul initial, cam ca acum..lol

    RăspundețiȘtergere
  2. http://thesoundingline.com/us-federal-government-biggest-borrower/

    RăspundețiȘtergere
  3. De tinut minte pt romanii idolatrii!
    https://www.nytimes.com/2001/02/06/us/beatings-other-abuses-cited-samoan-apparel-plant-that-supplied-us-retailers.html

    RăspundețiȘtergere