De-globalizarea

În urmă cu patru zile lumea a fost luată prin surprindere de decizia şoc a Argentinei: naţionalizarea celui mai mare producător de petrol mal ţării, YPF. Istoria recentă a Argentinei este una cât se poate de zbuciumată şi merită studiată pentru că, într-o oarecare măsură avem puncte comune. După ce FMI-ul reprezentat acolo de bravul Jeffrey Franks(vă este cunoscut numele?) a reuşit cu succes împingerea ţării în faliment, după episoade de haos în care oamenii înfometaţi atacau depozitele cu rezerve strategice ale armatei, ţara a reuşit să-şi regăsească drumul spre creştere prin aplicarea unor politici proprii centrate în jurul oportunităţii şi interesului naţional. Aşa se face că, în prezent, Argentina a devenit o ţară cu o economie vibrantă, aflată în expansiune şi perfect sincronizată cu celelalte economii ale zonei. 

Dacă vom studia puţin mai mult America de Sud vom constata că acolo este vorba de un set de politici foarte coerente în care controlul surselor energetice reprezintă un element de forţă, un instrument care aparţine eminamente statului. Privită din această perspectivă, acţiunea Argentinei este una normală, mai ales în condiţiile în care "investitorul strategic"(grupul spaniol Repsol) nu a reuşit să se ridice la nivelul exigenţelor locale. Cu toate că oficial li s-a cerut creşterea investiţiilor pentru mărirea producţiei, cei de la Repsol au preferat repatrierea profiturilor, o acţiune care ţine de interesele ţării mamă, fără a lua în considerare ce se întâmplă "peste mări şi ţări". Văzându-şi ameninţată întreaga economie, argentinienii au trecut fără prea multă jenă la naţionalizarea producătorului de petrol producând o gaură substanţială spaniolilor de la Repsol. 

Cu siguranţă subiectul în sine este unul interesant, însă intenţia mea nu este întoarcerea acestuia pe toate feţele. A făcut-o toată media, motiv pentru care mă voi opri aici cu consideraţiile la adresa Argentinei. Ceea ce aş vrea să subliniez este similaritatea naţionalizării din Argentina cu limitarea exporturilor de metale rare din China. Chiar dacă vi se pare că avem de-a face cu o comparaţie forţată, decizia chinezilor de a închide robinetul cu metale rare este din acelaşi registru sugerându-ne generalizarea politicii de conservare a resurselor proprii(cel puţin în lumea emergentă, deoarece în lumea bogată acest lucru se întâmplă de mult, dar sub o formă mascată). Într-adevăr, una din acuzele Argentinei la adresa Repsol a fost interesul companiei pentru export în detrimentul pieţei locale. 

În acest context, nu putem să nu observăm cum paradigma se schimbă încet şi sigur: politicile referitoare la resurse devin, pe zi ce trece, din ce în ce mai egoiste, punând pe primul plan interesul propriu. Practic, avem un domeniu în care piaţa nu se mai confundă cu interesele marilor jucători globali, ci cu interesele locale. Acesta este, din punctul meu de vedere, începutul unei mişcări masive de redefinire a economiei mondiale. Asistăm la începuturile a ceea ce am numit în titlu de-globalizare. Atunci când nu mai ai de-a face cu o piaţă globală ci cu o sumă de pieţe locale acţionând după interese diverse, poţi spune că ceea ce până acum s-a dovedit a fi global efectiv se dărâmă. 

Dar până la urmă de ce avem de-a face cu de-globalizarea? De ce ar vrea cineva să renunţe la actualul model care, teoretic, se învârte în jurul eficienţei, al costului minim? Ei bine, nu prea e aşa deoarece în ecuaţia "costului minim" intervine o mică variabilă care, încet şi sigur, se dovedeşte a fi o formă fără sens: banul. Personal cred că modelul global actual se va prăbuşi ca efect direct al existenţei naţiunilor exportatoare de bani. Oare cât valorează dolarul şi de ce cineva ar schimba o marfă palpabilă pe o hârtie de valoare îndoielnică. Politicile de conservare a resurselor tocmai acest lucru îl fac: limitează exporturile pentru a permite o dezvoltare solidă locală; refuză schimbarea resurselor pe bani, preferând să le investească direct în propria dezvoltare. Numai că, pornind de la această realitate cred că se va ajunge la o de-globalizare accentuată şi la redefinirea a ceea ce acum numim piaţă globală. Cred că trebuie să înţelegem că, în scurt timp, vom avea din ce în ce mai puţin de-a face cu banul şi din ce în ce mai mult cu schimbul. Este ceea ce spuneam încă din 2009 şi care este pe cale să se concretizeze ca efect direct al necesităţilor actuale. În acest context, globalizarea devine o noţiune anacronică. Noua economie începe să remodeleze lumea, iar viteza schimbării cred că va fi una impresionantă.