Impas in regenerabile?

Când vine vorba despre regenerabile, ţările Bătrânului Continent par a fi un fel de campioane absolute, iar între acestea Germania şi Spania sunt un fel de faruri călăuzitoare. Văzut ca un fel de Graal al revenirii, domeniul energiei verzi a atras numeroşi susţinători şi, de asemenea, numeroase critici. Fără a fi de partea vreunei tabere o să încerc în cele ce urmează să panoramez domeniul prin prisma unor evenimente de dată recentă.

Săptămâna trecută, Solar Trust of America a pus punct planului său de investiţii de câteva miliarde de dolari prin intrarea în insolvenţă. Nu-i un lucru rar, dar, mergând pe fir, observăm că principala cauză a intrării în insolvenţă a companiei vine din Germania, unde Solar Millennium, compania mamă a Solar Trust, a intrat în insolvenţă încă din decembrie 2011. În insolvenţă fiind, Sollar Millennium a sperat până în ultimul moment să mai obţină ceva bani pe subsidiara sa americană, pentru aceasta aflându-se în negocieri cu un alt star german al energiei solare, compania solarhybrid. Numai că, surprinzător, solarhybrid a intrat în insolvenţă săptămâna trecută. Dacă facem un rotocol vedem că tocmai în Germania - ţara care a reuşit articularea unui program naţional extrem de curajos în domeniul regenerabilelor - bate un spectru sumbru al falimentului prin multe companii din domeniu. Motivele sunt două. În primul rând scăderea subvenţiilor a luat pe nepregătite companiile care s-au trezit peste noapte blocate între obligaţiile financiare mari şi scăderea veniturilor. Astfel, neputând găsi alte surse de finanţare sau, mai rău, negăsind înţelegere la finanţatori, au ales singura alternativă posibilă, anume punerea sub protecţia legii falimentului. Celălalt motiv este reprezentat de presiunea exercitată de producătorii asiatici de echipamente care, aşa cum îi cunoaştem, sunt capabili să producă la preţuri mult mai mici decât nemţii. Cum nivelul cercetării în domeniul energiilor regenerabile în general şi al energiei solare în particular nu a evoluat foarte mult, diferenţele tehnologice dintre producătorii asiatici şi cei europeni sunt minime, fapt care conduce inevitabil la comparaţii bazate strict pe preţ.

Fără să vreau, spectrul falimentelor din "industria green" mă duce cu gândul la o similiratitate istorică pe care o voi povesti în continuare. Prin anii 70, în timpul cumplitei crize energetice, s-au făcut vizibile două linii. Prima şi cea mai vocală era cea a "democraţilor" care susţineau apăsat că e timpul să invadeze statele arabe pentru "a-şi lua petrolul". Cealaltă, mai defensivă, dar destul de vizibilă, susţinea independenţa energetică. Totul a început din SUA unde administraţia a demarat un program amplu de explorare şi, în acelaşi timp, de dezvoltare a domeniului energiei regenerabile. În plus, s-a făcut o presiune puternică asupra producătorilor de maşini pentru realizarea de motoare economice şi demararea cercetărilor în domeniul ... automobilelor propulsate electric. Sună cunoscut? Să mai vedem! În Europa, doi producători s-au grăbit să introducă automobile propulsate electric, dezvoltând extrem de rapid tehnologia necesară producerii acestora. Numele celor doi campioni: Fiat şi Renault! E surprinzător să constaţi cum, după patruzeci de ani, evenimentele se derulează după aceeaşi rimă. Ce s-a întâmplat atunci? Preţul petrolului a scăzut continuu făcând uitate problemele energetice şi aruncând în arhive cercetările din domeniul regenerabilelor. Fostele vedete ale lumii ştiinţifice au fost expulzate către margini, iar singurele ecouri s-au făcut auzite doar prin campaniile electorale unde unii candidaţi reclamau vânzarea ţării către ciudaţii şeici. Atât!

Revenind la prezent constatăm că modelul verde promovat puternic de Germania şi preluat în toate ţările europene, începe să scârţâie. Pe de o parte scăderea subvenţiilor loveşte puternic producătorii de energie verde, iar, pe cealaltă parte a frontului,  "duşmanul asiatic" atacă puternic la nivelul preţurilor. Cei care creionaseră "destinul verde" pentru Europa au imaginat un sistem dezvoltat în jurul producătorilor locali de echipamente. Presiunea preţurilor obligă firmele din domeniu să-şi optimizeze costul forţei de muncă prin externalizare sau relocare a unor unităţi de producţie acolo unde preţurile sunt mai mici. Ceea ce ne duce direct către modelul de care Europa vrea să scape. Fără existenţa unor diferenţe masive pe partea de cercetare, e logic să vedem cum câştigă cel cu preţul mai mic. 

Punând experienţele trecutului alături de spectrul falimentelor prezentului am putea trage concluzia că va urma un pattern similar, adică vom avea parte de o rearuncare la lada gunoiului istoriei a domeniului energiei verzi. Posibil însă mai trebuie să ţinem cont de un amănunt: petrolul este o resursă finită al cărei termen final e previzibil. Că e vorba de 10 ani sau 50 de ani, rezultatul e acelaşi: se termină şi trebuie să punem ceva în loc. Conform unor calcule, la preţuri mai mari de 150$/baril energia solară devine mai rentabilă decât petrolul. N-aş merge pe ideea "complotului arab" atunci când văd cum preţul se zbate la limita suportabilului, însă e clar că avem o tensiune şi, cred eu, ne aflăm aproape de o ruptură istorică. Dacă acum patruzeci de ani tehnologia nu era capabilă să ofere soluţii viabile, acum acestea există. E imposibil să te gândeşti că vei trece transportul pe electricitate în condiţiile în care nu poţi asigura autonomii mai mari de 50-70Km. Însă atunci când se pot asigura autonomii chiar şi de 1000 Km lucrurile arată total diferit. 

Concluzionând sunt tentat să spun că similaritatea istorică se opreşte aici, că domeniul energiei verzi nu va fi din nou dat uitării. Însă este extrem de posibil ca principalul vector de dezvoltare a noilor tehnologii să nu se afle în Europa. Mai mult, e foarte posibil ca Bătrânul Continent să piardă definitiv această luptă şi să privească de pe margine spectacolul naşterii unei Lumi Noi. N-ar fi o noutate, a mai făcut-o odată, dar oare de câte ori va mai merge ulciorul la apă? E o întrebare.