Cele doua timpuri

Un film care, în cel mai bun caz, este catalogat insignifiant în Occident, a demonstrat că are puterea de a aprinde o mare parte a Orientului. O primă linie formată din Libia, Egipt, Yemen a reacționat violent, linia a doua formată din Maroc, Sudan și Tunisia a reacționat vizibil, în timp ce restul Orientului a intrat în fierbere. V-ați întrebat vreodată care este fenomenul pentru care se întâmplă aceste evenimente? Vă mai amintiți de scandalul caricaturilor daneze? La fel ca și atunci, o chestiune care în Occident ține de actualitate, de banal, are puterea de a declanșa acolo pasiuni fantastice.

Cauzele „nebuniei” sunt multiple, iar efectele, chiar dacă radicale, sunt încă minore față de capacitatea „atomică” a zonei. Diferențele dintre Orient și Occident, chiar dacă documentate, rămân de neînțeles pentru factorii politici de decizie. A încerca să acționezi acolo la fel ca în orice alt colț al lumii, bazându-te doar pe înțelegerea fenomenului globalizării de către nereprezentativii lideri locali, este o iluzie. Orientul trăiește altfel și, pentru cei care refuză să-i admită identitatea, reacționează surprinzător. Putem spune că ceea ce s-a întâmplat cu ambasadorul american din Libia a luat absolut pe nepregătite SUA. La fel și „contaminarea” celorlalte state cu virusul răzbunării, atacurile asupra ambasadelor și, într-un registru comun, reafirmarea urii istorice față de SUA.

Elementul principal care face diferența între cele două culturi este timpul, mai precis percepția sa. În timp ce pentru occidental timpul curge liniar, cu un început clar și un sfârșit care devine pentru fiecare individ din ce în ce mai apăsător și mai cert de la o clipă la alta, pentru oriental timpul este circular, periodic, mult mai apropiat de structura spirituală a ființei. Diferențele de percepție a timpului conduc la diferențe fundamentale între indivizii aparținând celor două culturi. Occidentalul trăiește în spectacolul debilizant al evenimentelor, are o memorie volatilă și se simte apăsat de spațiul și timpul limitat pe care le are la dispoziție. Este precum un alergător care știe că la sfârșitul cursei urmează să fie împușcat și, de asemenea, este motivat să câștige cursa. Pe de o parte luptă să ajungă primul, pe de altă parte, pe măsură ce se apropie de linia de final, este cuprins de îndoieli, de anxietate și, de cele mai multe ori sfârșește nebun. Orientalul își desfășoară viața diferit, pentru el timpul este ciclic, compus din morți și renașteri succesive, în concordanță cu natura și, cu siguranță, mult mai împăcat cu sine. Moartea nu este pentru oriental finalul, ci un alt început, o altă etapă. 

Diferențele de percepție conduc însă și la diferențe ale memoriei. Pentru occidental, timpul liniar implică uitarea rapidă a trecutului, trăirea vieții între un prezent abulic, bombardat de evenimente și un viitor aleator. Singura certitudine a occidentalului e sfârșitul, acel sfârșit apăsător. Orientalul însă își retrăiește viața de fiecare dată, traseul circular al timpului îl face să-și reamintească evenimentele, să nu le uite și să reacționeze la unele din ele ca și cum ele s-ar întâmpla în prezent. Așa se explică misterul „reamintirii întârziate” a unor evenimente, așa apar reacțiile radicale petrecute chiar și după mult timp.

Societatea occidentală, în superficialitatea sa, tratează interacțiunea cu Orientul în termenii puerili de cost și profit, de buzz mediatic sau prin intermediul altor filtre superficiale. Pericolul constă însă în această persistență a memoriei orientale care, în viitor, va conduce la acțiuni pe cât de violente, pe atât de inexplicabile pentru occidentali. Desigur, în lumea actuală, dominată de politica prostească a SUA, aceste elemente sunt considerate „chestiuni culturale”, care au un rol minor de diferențiere. Schema de lucru a pragmatismului politic american e una simplificatoare, care propune aducerea civilizațiilor la un numitor comun(globalizare) pentru satisfacerea propriilor nevoi politico-financiare. Prin această perspectivă poate fi explicată primăvara arabă și impunerea noii paradigme a statului islamic radical înlocuind „tiraniile democratice” impuse acum mai bine de jumătate de secol. Oricine înțelege că abordarea americană e iluzorie, dar, din punctul de vedere pragmatic al modelului „început-sfârșit”, aplicarea noii paradigme e perfectă. Tradus ar suna cam așa: „nimic nu durează la infinit, așa că pe noi nu ne interesează decât să dureze o perioadă”. Se uită faptul că experimentarea cu Orientul nu e benefică, se ignoră acumularea frustrărilor și toate acestea vor conduce la rezultate absolut groaznice. Dacă ne gândim bine, nebunia pornește numai de la refuzul unora de a accepta diversitatea.

Ajunși aici mă voi îndepărta aparent de Orient pentru a vă îndemna la meditație. Poate că e timpul să înțelegem și noi, atât ca individ cât și ca națiune, această diferență între cele două timpuri. Poate că e timpul să înțelegem că suntem într-o tranziție prelungită de la modelul timpului circular la cel liniar. Chiar dacă discuția depășește cadrul realității imediate cu care ne confruntăm poate merită să medităm puțin la noi, la ceea ce suntem și la ceea ce vrem să fim. Merită oare să ne părăsim esența pentru a funcționa defectuos într-un model în care ne vom mișca întotdeauna cu stângăcie? E un punct de plecare, e un element pe care trebuie cel puțin să-l conștientizăm înainte de a face pasul.