Lumea de azi(I)

„Lumea e exact ca un ibric de cafea. Are nevoie de foc pentru a se 

pune în mișcare, dar trebuie să stai cu ochii pe el. Dacă focul e 

prea mic nimic nu se mișcă în ibric, dacă e prea mare cafeaua dă 

în foc, îl stinge și totul se răcește.” 

Hassan (cafegiu din Bazarul Egiptean)

Lumea pare cuprinsă de flăcări. Din toate colțurile sale sosesc vești nefericite, un război final pare a ne încolți pe măsură ce falșii profeți dezvăluie date limită, cu rezonanțe nefaste, date de la care lumea promite să se schimbe ireversibil. Suntem prinși între scenarii categorice, temeri care ne hăituie sufletele și o existență imediată pe care suntem tentați să o ignorăm. Ce se întâmplă? Unde ne aflăm? Cât mai avem? Sunt întrebări inevitabile cărora nu le putem da un răspuns. Nu ne-am pus însă niciodată întrebarea dacă trebuie într-adevăr să avem de fiecare dată un răspuns. Lumea merge înainte indiferent de răspunsurile sau temerile noastre. Cu toate acestea, materia din care suntem făcuți nu ne dă pace și ne obligă să facem o simplificare, să ne imaginăm un scenariu și, de ce nu, să credem în el.

N-am mai făcut de mult „turul lumii”, așa că mă gândeam că e un moment prielnic să privim micul nostru glob dintr-o altă perspectivă, aceea a oamenilor obișnuiți aflați sub umbra vremii. Hassan, cafegiul din Istanbul mi-a deschis ochii zilele trecute, atunci când insista să mă învețe secretul cafelei lui. Tocmai fuseseră condamnați vreo trei sute de ofițeri, doi generali și un amiral. Pentru oricine cunoaște faptul că în Turcia armata este(era) paznicul democrației, știrea i se pare ruptă de realitate, aproape imposibilă. Condamnarea unor fruntași ai armatei este ceva aproape incredibil. Mai mult, Turcia masează trupe la granița cu Siria în timp ce privește cu atenție la Iran. În interiorul țării recrudescența mișcărilor kurde pare mai proaspătă ca niciodată cu toate că e vorba de o problemă pe care eram tentați să credem că s-a pus praful. Hassan, în timp ce asculta cu mâna vibrațiile ibricului privea imperturbabil televizorul de unde curgeau știrile negative sparte doar de câteva elemente minore de fapt divers. Tu ce crezi? - l-am întrebat în timp ce turna lichidul magic în ceașcă. „ Sultanul a avut de fiecare dată ultimul cuvânt ” - mi-a răspuns bătrânul și-atunci am înțeles ce se petrece de fapt. În Turcia nu avem altceva decât o altă manifestare a primăverii arabe, un fel de variantă soft, exersată în democrație, dar croită după același model. Erdogan e sultanul, omul providențial, noul calif, cel care se crede așteptat de toată suflarea musulmană. Cu toate că declarativ îl apără pe Atatürk, în realitate are o ură istorică și o dorință infinită de răzbunare pe cel care a sufocat imperiul. El se visează mai mare decât Suleiman şi consideră că a sosit momentul s-o arate, să scrie noua istorie a sultanatului sau, de ce nu, a imperiului său. Turcul de rând privește calm răfuielile, a mai trăit asta cândva, pare să cunoască despre ce e vorba. Sultanul s-a reîntors, iar vechea lege va începe să-și facă loc din ce în ce mai vizibil. Asta probabil până când un altul, cu ochii însângerați, îl va pândi din capul scării pe Sultan și, cu o mișcare rece, îi va doborî capul dintr-o singură mișcare de iatagan.

Din Tel Aviv, Ariel îmi spunea acum vreo șase luni că trebuie să-l vizitez urgent. „Nu știm cât timp vom mai fi aici, așa că e timpul să vii să mai vezi Israelul, poate pentru ultima oară”. Ariel, frizerul șmecheraș care pare a trăi în paralel și viața sa uitată undeva printr-o mahala a Iașiului, omul care te face să râzi cu lacrimi la bancurile cu evrei, monumentul de optimism și de voie bună, era cel îngrijorat. Privea la televizor evoluția Fraților Musulmani în Egipt și-mi spunea că dacă Egiptul trece „în partea cealaltă” pentru ei s-a cam terminat totul. „Cu siguranță egiptenii vor încălca tratatul cu noi și vor veni cu armata până la graniță”. Și, din acel punct, totul părea simplu pentru Ariel. Înconjurați de o mare musulmană gata să se reverse peste ei nu vor mai avea nicio șansă. „Acum mi-e frică de profeția rabinului nebun”, mi-a spus într-o altă convorbire. Rabinul nebun e un prieten de-al lui care se apucase să facă un fel de inventar al profețiilor moderne. O noapte întreagă ne-a povestit despre chestii inimaginabile, găsite prin surse care mai de care mai obscure, greu de verificat și, uneori, surprinzătoare. În acea seară ne-a povestit de profeția unui musulman referitoare la un masacru al evreilor care urmează să se petreacă în Ierusalim. Pentru prima dată am văzut cum fața veselă a lui Ariel s-a schimbat ca și cum fantomele trecutului îl bântuie. Văzusem ceva similar pe fața lui atunci când îmi povestise despre atrocitățile prin care trecuseră bunicii lui, despre pelerinajele pe care le face prin Europa, prin locurile unde știe că rude de-ale lui s-au prăpădit într-un mod tragic. Când rabinul a vorbit despre profeție am izbucnit în râs spunându-i că e primul evreu care se uită în gura musulmanilor. „Nu-i așa, mi-a spus el, dacă-ai trăi cu frica noastră n-ai mai râde!”. Am înțeles, pentru a câta oară, că a privi detașat o situație e, de fapt, o superficialitate.

De partea cealaltă, Mohamed din Cairo îi blestemă pe toți. Turiștii au scăzut și ceea ce mai prinde de la aeroport sunt mărunțișuri. Își plimbă zi de zi taxiul care e din ce în ce mai gol. Norocul său e în câteva ambasade care-l mai solicită când şi când. Înainte îl înjura pe Mubarak, acum îl înjură pe Mursi. Îi spun despre temerile lui Ariel și începe să râdă. „Păi evreii trebuie să se roage să încălcăm tratatul și să ducem armata în Sinai”. După înlăturarea lui Mubarak Sinaiul s-a transformat într-o țară a nimănui apărând tot felul de organizații mai mult sau mai puțin teroriste. Chiar dacă scopurile afișate sunt, de multe ori de natură religioasă, în realitate e vorba de trafic, bani negri, arme, droguri, adică adevărate rețele de crimă organizată. Confruntările dintre ei și autorități sunt din ce în ce mai dese, și, în cazul în care tratatul referitor la menținerea controlului strict al trupelor armatei egiptene din Sinai va fi respectat, atât Egiptul cât și Israelul vor avea de pierdut deoarece un tărâm al teroriștilor nu convine nimănui. Așa că intrarea armatei egiptene în Sinai este nu numai inevitabilă, ci chiar de dorit pentru evrei. În ceea ce-l privește pe Mursi, Mohamed e rezervat și spune că o s-o sfârșească rău. „E între ciocan și nicovală. Frații musulmani îl obligă să fie radical, în timp ce americanii îl comandă prin intermediul banilor. Dacă americanii taie ajutoarele Mursi se va prăbuși mai rău ca Mubarak”. 

În Alexandria, Daniel(folosesc un nume fictiv poate din cauza paranoiei mele, dar sunt convins că e mai bine aşa) trăieşte într-o teroare continuă. Avansul Frăţiei şi al celorlalte mişcări ultrareligioase îl disperă. Din punctul de vedere al egipteanului, Daniel are tot ce-şi doreşte: o groază de afaceri, sute de angajaţi şi o viaţă la care extrem de puţini pot visa. Are în schimb un mare dezavantaj: e creştin copt şi pentru el viaţa are o cu totul altă dimensiune. Frica l-a făcut să-şi mute soţia şi cei doi copii în Elveţia, iar nevoia încă îl ţine legat de locul pe care-l ştie de-o viaţă. „De când a început nebunia cu filmul nu mai am somn. Mi-e frică în fiecare seară că nu voi mai apuca dimineaţa. Cu toate acestea nu mă pot muta. N-aş putea trăi acolo unde lumea te judecă numai după contul pe care-l ai în bancă.” Afacerile-i merg aproape la fel de bine ca înainte, însă e unul dintre cei care-l regretă sincer pe Mubarak. În Cairo, bunul său prieten Mohamed(nu taximetristul, ci un prosper om de afaceri) are o cu totul altă percepţie. Consideră că ceea ce se întâmplă e normal, că Fraţii Musulmani nu trebuie priviţi ca duşmani şi că accesul democratic la putere al lui Mursi e de bun augur. „Şi în Europa sunt partide religioase sau naţionaliste. La fel e şi aici. Dacă poporul asta vrea, e bine să se întâmple cum vrea poporul. Daniel e speriat de instabilitate şi de nebunia unor frustraţi. Va trece şi asta! Uşor, uşor excesele vor dispărea şi toată lumea va trăi în linişte. Doar aşa trăim de mii de ani.” Mohamed e mulţumit. Afacerile-i merg de la o zi la alta mult mai bine şi crede că acum doar cerul e limita. De Daniel îl leagă o prietenie veche şi sinceră. Au fost colegi la Universitatea Germană şi de-atunci sunt practic nedespărţiţi. Îmi spune râzând că încă nu şi-a plătit toate datoriile pe care le are la Daniel. E vorba de vreo 10 dolari pe care i-a împrumutat în studenţie şi pe care nu-i va înapoia niciodată pentru că „dacă vreodată ne va îndepărta ceva, cel puţin datoria asta o să ne ţină uniţi”. 

(va urma)