Picajul marilor japonezi

Primul meu video a fost un Panasonic. Mi l-a vândut un individ care făcea trafic între Constanţa şi Bucureşti. O hardughie de 'jde mii de tone peste care am dat întâmplător în podul casei de la ţară şi care cred ca e încă perfect funcţională. Întâmplarea a făcut ca prima mea cameră video să fi fost 

tot un Panasonic, la fel ca şi prima mea cameră foto digitală. 

În timp cred că am dezvoltat o pasiune pentru această firmă. Ipoteza mi-a fost întărită atunci când, într-un dulap în care-mi îngrop inutilităţile, am dat peste vechiul meu Toughbook, zăcând nebăgat în seamă sub un vraf de cărţi şi hârtii prăfuite. Am fost cuprins de un sentiment ciudat şi o groază de amintiri plăcute mi-au invadat memoria. Aproape că începuserăm să avem o istorie comună.

Nu ştiu când s-a rupt legătura dintre mine şi Panasonic. Dacă dau un ochi prin casă niciun echipament funcţional nu mai e de la ei. Oare de ce? Trecerea a fost oarecum discretă. Pur şi simplu n-am mai simţit nevoia să iau ceva de la ei deoarece concurenţa ori oferea ceva în plus, ori venea cu un preţ de nerefuzat, ori ambele. Astfel Panasonic pare a fi făcut un pas hotărâtor spre intrarea în istorie. 

Probabil bănuiţi de ce mi-a venit în cap această istorie. Ştirea conform căreia compania va înregistra o pierdere de 9.6 mld. dolari pur şi simplu a şocat. Este o pierdere de treizeci de ori mai mare decât estimările analiştilor! În faţa acestor cifre seci pur şi simplu nu poţi decât să rămâi mut.

O situaţie similară avem şi la ceilalţi doi mari producători niponi de electronice: Sony şi Sharp. De la ambii se aşteaptă rezultate financiare dezastruoase în condiţiile în care realitatea ne demonstrează cum regii de altădată sunt pur şi simplu spoliaţi de pe piaţă. Nu trebuie decât să ne uităm la modul categoric în care Sony a fost eliminat de către Apple de pe piaţa playerelor portabile pentru a înţelege cum stau de fapt lucrurile. După ce zeci de ani Sony a fost "regele walkman", un Apple venit din preistoria computerelor a atacat dur cu un gadget digital aruncând gigantul japonez în banal şi uitare. Şi a făcut-o elegant, fără să-i pese de dinozaurul care încă se încăpăţâna să vândă căruţe de ascultat CD-uri.

Şi, dacă nu vă este de ajuns exemplul payerelor portabile, vă readuc în atenţie un alt start incredibil pierdut de Sony. Pentru cei care nu ştiu ei au scos pe piaţă primul ebook reader(demn de a fi luat în seamă). Cu toate acestea a fost o chestie de nişă, fără mare succes. De ce e simplu de înţeles acum! N-au fost capabili să dezvolte un ecosistem în jurul aparatului. S-au  bazat pe vechile practici de business, aşteptând ca alţii să ofere cărţi pentru echipamentele lor. N-a fost aşa şi când Amazon a venit cu Kindle, Sony a părăsit piaţa într-un mod jalnic.

Ceea ce vedem acum este specific tuturor marilor companii japoneze producătoare de tehnologii înalte. Ce ne spune faptul că marii producători japonezi n-au fost capabili să facă un telefon mobil de succes? Dar faptul că n-au rezistat pe piaţa computerelor? E un subiect de meditaţie, o lecţie despre adaptare şi înţelegere a schimbărilor. Ceea ce n-au reuşit să perceapă este faptul că s-a trecut de la - să-i spunem - business-ul fragmentat la cel integrat. Piaţa trebuie captată în felii mari, mai nimeni nu mai joacă pe nişe. Dacă oferi un produs trebuie să storci tot ce poţi din el. Dacă fabrici un aragaz trebuie să te asiguri că tot tu vei vinde şi tigăile şi instrumentele adiţionale şi, pe cât posibil, cât mai multă materie primă. Trebuie să te gândeşti cum să faci astfel încât să vinzi tot tu chiar şi gazele(sau electricitatea) utilizate de acel aragaz. 

Mulţi cred că Steve Jobs a fost genial deoarece a conceput gadgeturile după care se dau masele în vânt. Fals, extrem de fals! Aşa cum am demonstrat în mai multe rânduri aici, produsele de succes ale Apple îşi au originea în concepte dezvoltate cu mult timp înainte de concurenţii lor. Jobs a fost genial prin modul în care a dezvoltat business-ul. Încă de la începuturile Apple Jobs a insistat să deţină totul sau, mai bine spus, cât mai mult posibil. Puţini ştiu că în faza de proiectare a iPhone Steve Jobs dorea ca numai Apple să poată produce soft pentru noul telefon. De ce, e logic! Maximizezi veniturile de pe urma propriului produs. Odată ce ţi-a cumpărat telefonul, individul devine captiv în universul tău şi, în acest fel te asiguri că obţii maximul de pe urma produsului tău. Desigur, a renunţat la idee în momentul în care s-a asigurat că-i va face pe alţii muncească pentru el percepându-le comisioane usturătoare pentru accesul la "Store".

Marile companii japoneze pur şi simplu n-au fost capabile să se adapteze. Au fost confruntate cu un model de business căruia nu i-au putut face faţă, nu au fost capabile să-i contrapună nimic nou şi, surprinzător poate, nu au reuşit nici măcar să-l imite. E o lecţie excepţională! Rămâne să vedem dacă va putea fi învăţată într-un final de niponi.