Tragicul nostru timp

V-o spun cu tristeţe şi, în acelaşi timp, cu teamă: timpul nostru se scurge mult prea repede. Noi, ca ţară, am fost infectaţi cu o boală perversă. Cei atinşi de ea văd totul în roz, nu mai identifică primejdiile şi, cu cât se instalează mai mult, cu atât îi rupe mai rău de realitate. Iar când se trezesc e prea târziu, nu se mai poate face nimic.


Ideologia pe care-am importat-o fără să ne dăm seama ne spală creierii, ne nivelează, ne îndobitoceşte făcându-ne să ne credem invulnerabili. Mă crucesc atunci când văd oameni care n-au nimic urlând isteric şi acuzând guvernul că atacă „proprietatea privată”. Căci, să fiu scuzat, ce anume deţine o familie care stă în chirie într-un apartament pentru care plăteşte între 30% şi 50% din cât câştigă şi care foloseşte maşina de serviciu? Sau, dacă vreţi, ce anume deţine o familie care şi-a cumpărat cutia de chibrituri în care stă cu rate de la bancă pe 30 de ani? Iluzoria lor proprietate este deţinută în fapt de către bancă, iar următorii 30 de ani le sunt amanetaţi.

Cele prezentate sunt doar exemple din care n-ar trebui să reţinem decât modul cacofonic în care mase întregi de oameni loviţi de amintita boală sunt capabile să se încrânceneze în cel mai stupid mod posibil. Ei nu deţin nimic, dar idealizează proprietatea privată; ar fi capabili chiar să voteze reintroducerea sclaviei, în ciuda faptului că ar îngroşa rândurile primelor victime. Urlă împotriva sistemului public de sănătate neavând habar că în sistemul privat, cu veniturile lor, nu-s capabil nici să suporte o banală operaţie de apendicită sau de hernie. Iar beneficiile „abonamentelor private” le văd încă de pe acum: cum au scos abonamentul, cum i-au programat peste trei luni, indiferent de gravitate. Ar fi capabili să scandeze slogane până la epuizare pentru susţinerea sistemului privat de pensii, cu toate că în această ecuaţie nu e decât un singur câştigător: administratorul privat care, lună de lună, se înfruptă din comisionul pe care-l plătesc ei. Când cineva le pune oglinda în faţă încercând să le arate cât de urât s-au transformat, încep să urle isteric.

De fapt, acest vierme viclean, insinuat atât de pervers în interiorul naţiunii noastre, le-a luat celor loviţi puterea de a raţiona, le-a tăiat logica şi spiritul critic. Îi poartă haotic acolo unde are nevoie să-şi facă hachiţele, făcându-i să creadă că merg pe drumul drept. Cei loviţi de această boală sunt, din păcate irecuperabili. Pur şi simplu n-ai ce să le faci. Încerci să le vorbeşti logic, să le explici, iar ei se blochează râşnind precum un pick-up stricat acelaşi slogan. Încerci să-i deblochezi vorbind mai apăsat, dar ei se-apucă să urle. Dezamăgit, nu poţi decât să pleci în ecoul răgetelor animalice pe care le auzi în fundal.

E trist că toată ideologia stearpă asimilată de unii dintre noi se propagă fără milă în rândul celor mai tineri, transformându-i în carcase seci. Generaţii întregi de analfabeţi, şlehte de prostovani cu diplome şi calificări înalte sufocă din ce în ce mai mult societatea românească. Mai rău e că noi am avut întotdeauna o sensibilitate pentru ceea ce vine din afară, considerând că tot ce ne soseşte de-acolo e superior. În ceea ce priveşte pustiul ideologic, Occidentul e terminat definitiv. Ei sunt iremediabil bolnavi, naţiuni întregi săpându-şi cu voioşie propria groapă. Să ajungi să propagi idei tembele precum obligativitatea localnicilor de a asimila cultura şi civilizaţia imigranţilor, iată semnul suprem al maladiei.

Din nefericire şi noi ne îndreptăm spre groapă. Atracţia noastră pentru ceea ce e străin, pentru „cei care au reuşit afară” ne e cel mai mare duşman pentru că acesta e mediul de transmitere a nemiloasei maladii despre care v-am povestit. Cei atinşi de boală încă nu-s mulţi, dar viteza de răspândire, modul în care îi atacă pe cei tineri ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă să reacţionăm cumva.

Noi însă stăm pasivi. Ne uităm fără reacţie la modul brutal în care sistemul de învăţământ din ce în ce mai ideologizat ne distruge copiii. Şi, în loc să-i atragem în sânul familiei, în loc să ne unim în comunităţi sănătoase, ne însingurăm, împingem copiii în „after school”-uri depersonalizate, ne externalizăm obligaţiile sub scuza că „avem de lucru”. De fapt, acest „avem de lucru” ne împinge şi pe noi în acelaşi tăvălug în care vom sfârşi infectaţi de viermele despre care v-am povestit. Sau, dacă nu îmbolnăviţi, extrem de frustraţi din cauză că nu vom înţelege cum oameni atât de lipsiţi de logică pot lua deciziile în ceea ce ne priveşte.