Stat şi privat

Există o căruţă de experţi cărora salariaţii de la stat le stau în gât. Ştiu, sunt imbecili, dar frecvenţa cu care repetă slogane seci şi aberaţiile pe care le spun devin la un moment dat aberante. Asta se întâmplă de pe vremea în care ticălosul naţional băsescu s-a apucat să vorbească despre „omul gras - salariatul de la stat - pe care-l cară în spate omul slab - salariatul privat”. O comparaţie tembelă, pe care numai un imbecil precum băsescu putea s-o facă.


Culmea e că sunt în continuare cretini care au impresia că statul poate funcţiona fără salariaţi. De obicei ăştia sunt aceiaşi cu cei care sunt extrem de supăraţi pe serviciile oferite de către stat. Ei, desigur, nu realizează că pentru a le oferi servicii statul are nevoie de salariaţi. Nu! Sunt atât de proşti încât nu au habar că medicii, asistentele, profesorii s.a.m.d. sunt, într-o proporţie covârşitoare, angajaţi la stat pentru a le oferi servicii gratuite.

Un alt mit este cel al statului minimal, introdus tot în acea perioadă se tristă amintire, a băsismului agresiv Cei care-o mestecă n-au habar că, la extrem, stat minimal înseamnă servicii medicale(inclusiv cele de urgenţă), servicii de securitate, servicii de intervenţie(gen pompieri) s.a.m.d. exclusiv private. Revoltaţii ăştia îşi imaginează că dacă s-ar micşora numărul de salariaţi de la stat lor le va fi mai bine. Aiurea. În fapt treburile stau tocmai invers.

O să dau un exemplu simplu: sistemul de sănătate. Fiind public, funcţionarea sa este susţinută atât de oamenii sănătoşi cât şi de cei bolnavi. Mai mult, ca salariat eşti obligat să contribui, indiferent dacă beneficiezi sau nu de el. În cazul unui sistem exclusiv privat, cei care plătesc funcţionarea sistemului vor fi cei bolnavi. Desigur, există varianta asigurărilor de sănătate, dar şi aici situaţia e problematică întrucât se introduce o nouă instituţie în ecuaţie care trebuie să-şi maximizeze profitul. Chiar şi un prost poate înţelege că sistemul de stat e o plăcintă din care se înfruptă strict pacienţii, în timp ce un model total privat ar mai introduce în ecuaţie proprietarii spitalelor care ar trebui să înregistreze profit şi pe cei ai sistemului de asigurări care, de asemenea, ar trebui să facă profit. Aşadar, din marea plăcintă a sănătăţii ar trebui scăzute profiturile celor două entităţi, rezultând un cost mai mare pe pacient. Asta doar la o privire superficială. În fapt, într-un sistem pur privat s-ar crea dezechilibre fantastice deoarece investitorii ar fi interesaţi doar de serviciile cele mai rentabile, uitând de cele mai puţin rentabile sau cele care tratează cazurile cu o incidenţă rară. Ca să nu mai vorbim că, în cazurile în care bugetul sănătăţii nu e suficient pentru funcţionarea sistemului, statul îl suplimentează prin realocări bugetare. În cazul unui sistem privat aşa ceva este imposibil.

În fapt, statul minimal se traduce în costuri uriaşe pentru cetăţean deoarece tendinţa normală a investitorului este aceea de a-şi maximiza profiturile, iar calea cea mai simplă, după acapararea pieţei, este aceea de creştere a costurilor şi de scădere a calităţii serviciilor. Lăsaţi la o parte legenda cu concurenţa care reglează totul că e un fals mit introdus în ecuaţie de cei interesaţi. 

Atât deocamdată cu partea teoretică. Să trecem la cea practică, anume la dimensiunea sistemului public. Dacă stai să-i asculţi pe prostovani, ai avea impresia că statul român e cocoşat de numărul de bugetari pe care-i are. E o iluzie. În România numărul angajaţilor la stat este de aproximativ 15%. Culmea, în SUA, procentul angajaţilor la stat e mai mare, ajungând la aproape 16%! În mult prea liberala Anglie, procentul ajunge la 21%! Mai vreţi exemple? În Franţa avem un incredibil 24%. Luaţi asta cu menţiunea că posturile franţuzeşti de propagandă - RFI, Europa FM, etc. - sunt bastioane de luptă împotriva angajaţilor publici de la noi. În Germania, statisticile OECD ne spun că avem tot cam 15% angajati la stat. În Olanda avem 17%, iar în Belgia 19%. Între statele Estice, distingem Polonia cu 17%, Ungaria cu 24% şi Republica Cehă în linie cu noi, adică 15%. Vă vine să credeţi că cei mai optimizaţi din Uniunea Europeană sunt grecii? Ştiu, nu credeţi, dar la ei statul are doar 11%!

Acestea sunt cifrele chioare. Orice imbecil ar putea distinge între realitate şi propagandă. Asta, desigur, dacă ar avea o brumă de raţiune. Însă, din păcate, s-a ajuns atât de departe în imbecilizarea populaţiei încât indiferent de argument, prostul se uită doar la ăla care-l manipulează