Om bogat, om sărac

Cu ce te îmbraci? Dacă ești bogat, te îmbraci cu ce vrei tu. Poți să-ți iei cele mai scumpe haine, să-ți angajezi croitorul personal care să-ți coasă din cele mai scumpe materiale. Sau, la fel de bine, poți să-ți iei un tricou și niște blugi, valorând împreună câțiva dolari. Indiferent de cum alegi s-o faci, când ești bogat ți-e indiferent. N-ai nimic de demonstrat nimănui, oricum lumea din jur știe care ți-e averea, astfel încât hainele îți vor fi admirate. Sau comentate. Oricum, tot aia-ți e.

Dacă ești sărac, de cele mai multe ori ori ești obsedat de propriile probleme financiare. Nu te obișnuiești cu statutul pe care-l ai, astfel încât cauți să ieși din el. Așa se face că, din punct de vedere vestimentar, cauți să frapezi, băgând adânc mâna în buzunar pentru a-ți lua haine care să-ți satisfacă dorința ta de statut. Chiar și când te îmbraci cu un tricou și-o pereche de blugi, ajungi să dai și de-o sută de ori mai mult pe ele decât dădea Steve Jobs. Astfel, în timp ce pe tine te cocoșează nota de plată a hainelor pe care le cumperi strict pentru a fi admirat de ceilalți, pentru un miliardar costurile respectivelor produse nu-s nici măcar marginale.

La fel se-ntâmplă treburile și cu mașinile. Sau cu mâncarea. De fapt, dacă mă gândesc bine, cu absolut toate elementele vieții de zi cu zi. Un ziarist american s-a gândit să facă un sondaj printre mai mulți milionari sau miliardari și, pentru asta, a închiriat un apartament de lux într-un hotel pentru a-l folosi ca birou pe perioada interviurilor. Cum era vorba de multe ore dedicate fiecăruia, a angajat și-un chef celebru care să le gătească invitaților fix ce-și doresc. În primul rând a fost șocat de mașinile pe care le conduceau bogații: mașini comune, dar solide, având mult peste zece ani. Apoi hainele, de cele mai multe ori erau banale. N-aveau de-a face cu moda schimbătoare sau cu vreo firmă. În majoritatea covârșitoare a cazurilor erau haine normale și ieftine. La fel stăteau treburile și-n ceea ce privește preferințele culinare: mai o salată, mai niște ouă prăjite cu cartofi sau o friptură. Chestii simple, specifice oamenilor ocupați, care mănâncă mai mult pentru a se hrăni. Statistic, restaurantele cele mai luxoase și mai cu ștaif, sunt solicitate de cei din din zona superioară a clasei de mijloc. Sunt cei care știu că nu pot trece în rândul bogaților,dar caută să-și satisfacă dorința dând un ochi din cap doar pentru a fi văzuți acolo.

Există, desigur, și categoria superbogaților care au mașini ultraluxoase și care-și iau masa la restaurante unde doar pentru că te salută chelnerul decartezi o sută de euro. Dar, în cazul lor, chestiunea ține strict de capriciu, iar banii pe care-i cheltuiesc acolo nu-i simt.

La fel stau lucrurile și cu vinurile. Cunosc un nobil care are în pivniță sticle de vin de câteva milioane bune de euro. Mă rog, podgoria pe care-o deține îi produce mult mai multe milioane în fiecare an, dar asta e o chestie marginală întrucât nu trăiește nici din podgorie, iar vinurile pe care le are sunt strict pentru a-i satisface capriciile nobiliare. Omul e chiar pasionat de gusturile fine și plăcerea cea mai mare pe care-o are e să-și împartă opiniile despre diversele sale vinuri cu prietenii. Chestie de capriciu dezvoltată generație după generație. Sau decadență maximă, spuneți-i cum vreți. Cert e că pe el nu-l costă vinul mare lucru. Sticla de câteva sute de mii de euro o cumpără cu ușurința cu care vă cumpărați pâinea. Comparați asta cu ahtiații care se duc la așa-zisele degustări de vin, unde, de cele mai multe ori, niște vinuri banale sunt prezentate ca giuvaeruri pentru ghiorlanul care se simte intrat „în lumea bună” și-și dă jumătate de salariu pe niște lichide care nu-i plac, pe care nu le înțelege, dar care-i satisfac dorința de statut.

Mă rog, sunt multe de spus, dar sunt sigur că ați prins esența. În final nu pot să nu observ cum Trump ia preventiv hidroxiclorochină împreună cu suplimente de zinc, tratament dovedit ca fiind bun pentru prevenția infectării cu coronavirus. Trump e miliardar, iar tratamentul pe care-l ia îl costă câțiva cenți. Culmea, a stat în proximitatea unora infectați cu coronavirus și nu s-a infectat. Pentru restul, tocmai ce-a ieșit pe piață Redemsivirul al cărui cost e de câteva sute de dolari. Eficiența Resdemsivirului e discutabilă, mai ales că e un antiviral insuficient testat, iar capacitatea sa de prevenție e zero. Hidroxiclorochina are însă o istorie bogată, demonstrată chiar de prețul anemic la care-a ajuns să se vândă. Însă așa stau lucrurile pe lumea asta: chestiile bune care-și fac treaba sunt ieftine și pentru bogați, în timp ce pe cele scumpe și ineficiente se bat săracii. Băgați bine la cap chestia asta!